Romania. Do we have a choice?

Cică, într-un clasament al statelor "eşuate", România e undeva înaintea Somaliei. Nu ştiu cu câte locuri, că nu am văzut materialul cu pricina, dar, vorba unei doamne (adevărate, în cel mai curat şi nobil sens al cuvântului) "ăia măcar au o plajă mai mare". Mda, şi nici n-o au pe Udrea la turism, am adăugat eu, răutate întruchipată ce mă aflu. Păi, gândiţi-vă: dacă era Nuţi Udrea ministru al turismului în... Grecia, de pildă, cred că îi aducea la faliment fără probleme. Dărâma Acropole, trântea în loc un P+15 cu parcare Dalli, normal, şi vorbea şi cu Căşuneanu să facă o autostradă până acolo, da' una naşpa, care să se strice anual. De unică folosinţă, ca drumeagurile asfaltate de pe la noi. A, şi plătea şi vreun milion de euro (bani de la buget) să promoveze chestia asta. Scump, doamnă, scump rău! Chiar! Ce ziceţi, nu începem să punem comerţul pe picioare? Am putea începe cu exportul. Vindem Guvernul la pachet? Cu etichetă: Marfa vândută nu se schimbă! Reclamaţiile ulterioare NU vor fi luate în considerare!

Şi caii de curse obosesc, nu-i aşa?

Totdeauna am iubit caii. Am început să-i şi înţeleg după ce am citit, când eram mică, o carte superbă scrisă de Anna Sewell: Negruţ. Este povestea unui cal pursânge (englez dacă nu mă înşel). Căluţul ăsta îşi povesteşte viaţa, de la începuturile lui de mânz care credea că fiecare locomotivă şuierătoare de lângă câmpul lui aduce Apocalipsa, până la... retragere.

Negruţ a schimbat mulţi stăpâni, mai mult sau mai puţin pricepuţi. A început prin a-şi îndeplini menirea lui de pursânge: şi-a dus omul la vânătoare. Cu ocazia asta a aflat că un călăreţ bun abia mângâie cu zăbala colţurile gurii calului, şi aşa extrem de sensibile. În schimb, un om care, de fapt se teme că nu poate stăpâni forţa din interiorul animalului, va fi atât de brutal, încât bietului cal îi va fi din ce în ce mai greu să priceapă ce i se cere. A ajuns şi la o cucoană fandosită care îl înhăma, cu tranzeluţă, la trăsură: caii arătau grozav de bine, aşa, cu nemernica de cureluşă care le ţinea capetele ţanţoşe, dar le amplifica atât de mult efortul, încât fiecare opinteală era un chin. Un tânăr teribilist şi beat l-a alergat atât de tare într-o noapte, încât bietul Negruţ a ajuns înapoi în grajd mai mult mort decât viu, cu copitele rămase fără potcoave şi şi-a revenit abia după 3 zile de agonie. A fost şi cal de trăsură birjărească: a cărat cufere, zarzavaturi, cărbuni şi oameni grăbiţi. A făcut tot ce i s-a cerut vreodată, în viaţa lui de cal vândut şi răsvândut de geambaşi care îi ascundeau părul ros de hamuri sub un strat de vaselină şi încercau să îi redea sclipirea din ochi cu un cub de zahăr.

Dar a obosit. Şi, exact în momentul în care, cu mintea lui de cal, a înţeles asta, Providenţa a apărut sub forma unor oameni buni, care l-au cumpărat din târg şi l-au dus acasă. Pe cea mai frumoasă pajişte pe care o văzuse vreodată. Aici, nimeni nu avea bici, cravaşă sau tarif pe oră fixă. Aici, Negruţ a putut să-şi amintească în linişte (şi fără regrete) viaţa lui de cal pursânge, înhămat de prea multe ori la o trăsură de piaţă.

Ai ţeapa în sânge

Nu este o încercare de a minimiza sau de a ridiculiza campania lăudabilă, la care am aderat cu drag, "Ai viaţa în sânge". Şi nu are legătură cu ea. Este doar o descoperire recentă, făcută în carne proprie. Mi-am dat seama că, cine dă o ţeapă o dată, o va face ori de câte ori va avea ocazia. Şi, dacă ocazia nu se iveşte de bunăvoie, el o va crea. Atâta timp cât există oameni încrezători (a se citi FRAIERI), vor exista ţepari. Secretul este să o faci atât de bine, atât de "la vedere" încât nimeni să nu îţi poată reproşa nimic. Să fii perfect acoperit. E ca şi cum îi iei omului banii din mână, privindu-l în ochi, iar el e aproape bucuros să ţi-i dea. După ce se risipeşte vraja (sau vrăjeala), degeaba îşi rupe ţepuitul hainele de pe el şi îşi smulge părul, şuviţă cu şuviţă. Îi spui, senin: "ce vrei moşule? te-am obligat eu? astea sunt condiţiile." El te injură sau nu, merge şi îşi vomită fierea de ciudă şi disperare, se spală cu apă rece pe faţă, se scutură de praful lăsat de pantoful fin care tocmai l-a călcat pe cap şi reuşeşte un zâmbet trist şi întrebător: "dormi liniştit?..."

Ladies and gentlemen, Ridzi has left the building

Nu ştiu exact cât am cheltuit, nu mă interesează şi, dacă e nevoie, voi cheltui şi mai mult!

Nu, nu vorbea de banii domnului Iacob-Ridzi. Ci de banii mei. De banii tăi. De banii noştri. Cum ar veni - ăia publici, din taxe. Ei, vezi, Monico? de-aicea ţi s-a tras. De la atitudine de rahat. Nu sunt adepta gândirii "capul plecat, sabia nu-l taie", dar nici tupeul obraznic nu e genul meu. Nici al lui Tolontan n-a fost. I s-a pus omului pata (pe bună dreptate) şi a început s-o caute la contracte. Ce-a găsit... e deja istorie: mulţi bani, cheltuiţi aiurea şi justificabili eventual cu facturi cumpărate din colţul Oborului. Unde s-au dus banii? Nu se ştie. Se ştie însă că EBA a avut o campanie... hai să-i zicem eficientă, pentru europarlamentare. Cu doar 100.000 $ cât zice ea că a cheltuit ca să ajungă la Bruxelles, raportul calitate-preţ e senzaţional! Mai ceva ca la all-inclusive: Vacanţe exclusiviste la DNA! Oferite de agenţia de voiaj Cotroceni...

The Day The Music Went to Heaven

Smile, though your heart is aching
Smile, even though it's breaking.

Sunt primele versuri din cântecul lui preferat. Este o piesă scrisă de Charlie Chaplin, se numeşte Smile şi e adevărat, te face să zâmbeşti, chiar şi printre lacrimi. I-a cântat-o astă seară, fratele lui, Jermaine. Astă seară, Jermaine Jackson i-a spus fratelui său, Michael Joseph Jackson, să zâmbească. E drept, a spus-o în faţa unui sicriu aurit, acoperit de trandafiri roşii. Dar Michael Jackson nu era acolo. Era în ochii, mai mult sau mai puţin uscaţi, ai sutelor de milioane de oameni care, chiar dacă nu se uitau la ceremonia de la Staples Center, s-au uitat cândva la un videoclip de-al lui sau au avut privilegiul de a vibra odată cu scena pe care omul ăsta slab ca o surcea reuşea s-o umple. Era în urechile celor care i-au ascultat măcar o dată vocea. Era pe buzele celor care au fredonat, fie şi sub duş, Billie Jean, Bad, Black or White sau orice altă melodie de Platinum Disc din multele pe care le-a compus... în joacă. De asta a fost atât de bun. Pentru că nu s-a luat niciodată prea în serios. Cea mai mare dorinţă a lui? Să fie veşnic. Michael Jackson trebuie să fi fost, până în ultima clipă, un copil foarte cuminte, pentru că dorinţa i s-a îndeplinit: ESTE.

Când omul are creier doar ca să îl doară capul

Cică suntem evoluaţi. Inteligenţi. Raţionali. Astea. Şi totuşi, de prea multe ori, reuşim să lăsăm impresia că avem materia cenuşie mai săracă decât a musculiţei de oţet. Uneori, parcă piticul pe care îl avem cu toţii sub scalp începe, nu să tropăie, ci să danseze french can can amestecat cu paşii căluşarilor. Şi atunci o luăm razna. Nu susţin supremaţia raţiunii în faţa sentimentelor, aş fi ipocrită să o fac, pentru că eu însămi îi ard raţiunii palme peste ochi când îşi ia nasul la purtare şi le dau cuvântul, peste rând, sentimentelor. Deci, nu. Daaaarrrr... mai e ceva. Ceva care ţine lucrurile în frâu: se cheamă bun simţ. Îşi are sediul tot sub scalp dar, cumva, reuşeşte să se ferească de pantofii de dans ai piticului. Doar că nu la toată lumea.