Înainte de a mă lapida, strigând cât vă ţine gura "blasfemie", gândiţi-vă că fiecare om relaţionează cu Dumnezeu aşa cum poate, simte şi crede de cuviinţă.
Niciodată nu mi-a fost teamă de El şi nu am priceput nici până în ziua de azi de ce e bine să fii "un om cu frica lui Dumnezeu". Totdeauna L-am iubit şi respectat, ba chiar L-am văzut ca pe cel mai bun prieten, căruia îi povestesc lucruri pe care nu îndrăznesc să mi le spun nici mie, căruia i-am cerut ajutorul când am avut nevoie şi am avut grijă de fiecare dată să îi mulţumesc pentru deranj.
Mereu am ştiut că D are simţul umorului, iar asta e ceva ce apreciez în mod deosebit la prietenii mei buni. Accept farsele lor, la care râd chiar şi atunci când mă au pe mine drept ţintă, pentru că sunt făcute cu umor, drag şi măsură. MĂSURĂ. Proporţii. Aici e buba. Se spune că D nu bate cu băţul. Dar nici nu pune zahăr pudră în solniţă, când vrea să se distreze pe seama cuiva. Când D îţi face o practical joke, nu prea te umflă râsul.
Nu mi se mai pare amuzant, D. Dacă mi-aş permite, Ţi-aş spune că ai sărit calul. Nu-mi permit. Un lucru e clar: nu râdem la aceleaşi bancuri.
"fiecare realtioneaza cu Dumnezeu asa cum poate, simte si crede de cuviinta." Cine e atunci dumnezeul daca facem lucrurile our way? Poate e capricios si nu accepta o realationare decat His way? poate ca nu ne place ideea de un Dumnezeu capricios... atunci in cine mai credem?
RăspundețiȘtergere