Curious About the Case of Benjamin Button?

De câte ori aţi spus "ce bine ar fi să pot da timpul înapoi..."? Dar nu e bine să dai timpul înapoi. A, să ţi se ofere o a doua şansă, pentru a putea repara ceva, asta da. Dar să dai, efectiv, timpul înapoi nu e bine deloc.

Nu o spun eu, o spune Benjamin. Care întinereşte văzând cu ochii. Veţi spune "Păi cum, domn'le, şi ce e rău în asta?". Rău... n-ar fi. Doar nefiresc. Este ca şi cum, aflat în tren, treci în mare viteză pe lângă iubirea vieţii tale, care se află în trenul ce merge în direcţia opusă. O fracţiune de secundă, un schimb de priviri şi ştii. Ştii că este iubirea vieţii tale, dar, în acelaşi timp, ştii că aia a fost tot.

Pe de altă parte, trebuie să fie interesant să-ţi recapeţi inocenţa şi seninătatea, ca un atlet care, după zeci de ture de stadion, se aşază pe pistă, nemişcat, să-şi tragă sufletul. Benjamin Button e atletul care, după cea mai mare cursă, viaţa, intră la vestiare şi, cu un duş, îşi curăţă corpul şi mintea de toată transpiraţia amintirilor de om matur. Doar o privire albastră, ca o arsură de febră musculară îi mai aduce aminte cât a alergat.

Anything is possible...

Mănâncă, roagă-te, iubeşte. Sau Attraversiamo.

Este cuvântul preferat al lui Liz Gilbert. Şi acţiunea ei preferată. Asta îi place cel mai mult să facă. Să traverseze. Să treacă graniţe. Ale ţărilor, ale continentelor, ale apei şi uscatului, ale stărilor de conştiinţă şi ale nivelurilor de înţelegere. S-a îndopat cu paste în Italia, s-a impregnat de spiritualitate în India şi de dragoste în Indonezia. Despre toate, povesteşte cu o profunzime care te face să-ţi dea lacrimile şi, în acelaşi timp, să râzi în hohote. Trece cu (aparentă) lejeritate de la a-şi "snopi în bătaie" cu bâta de baseball canapeaua din apartamentul ei new-yorkez (stress de după divorţ), la lecţiile de limbă italiană din Cetatea Eternă şi cea mai bună pizza din lume pe care a găsit-o (unde altundeva?) la Napoli, la ashram-ul din India unde îşi unesc energiile, în meditaţie, un instalator poet, un texan cu aer şi statură de wrestler, un călugăr buddhist australian care mulţumeşte Divinităţii în fiecare zi că a scăpat de chinul şi complicaţiile relaţiilor amoroase... Liz attraversa apoi în Indonezia, unde, cu ajutorul lui Ketut, descoperă că poţi zâmbi "chiar şi cu ficatul", şi că o viaţă amoroasă inexistentă se poate observa prin consultarea genunchilor. Şi nu, nu mă refer la faptul că sunt prea apropiaţi. Şi Liz credea la fel. Attraversiamo! dar nu aşa, de dragul mutatului dintr-un loc în altul. Stop and smell the roses... Opreşte-te mereu şi priveşte în jur. O să fii uimit de ce vezi. O să fii uimit de cum vezi. Şi de cum simţi. Pentru că "Noi avem mâini; le putem folosi pentru sprijin, dacă asta vrem. E privilegiul nostru. E una dintre plăcerile pe care le poate oferi faptul că avem un corp. De asta are Dumnezeu nevoie de noi. Pentru că lui Dumnezeu îi place să simtă lumea cu mâinile noastre."

Băse, hai că poţi!

Acum câţiva ani, mă săturasem de weekend-uri lucrate, ca de mere pădureţe. Şi, de fiecare dată când ajungeam la intrarea în curtea onor instituţiei pe a cărei plantaţie munceam, mă copleşea dorinţa de a-i spune taximetristului care mă purta spre redacţie "mergeţi înainte, nu mai facem dreapta! Duceţi-mă la mall să văd un film, sau în Herăstrău că e soare şi cald, sau... oriunde, numai la muncă nu!" Adult responsabil (atunci nu demisionasem din această funcţie), reuşeam totdeauna să sugrum în faşă astfel de porniri, înghiţeam în sec, dădeam cu cardul pe la senzorii "turnicheţilor" (cine ştie, cunoaşte) şi, resemnată, tastam Ctrl+Alt+Del... Bună ziua, sunt Laura Nureldin, bla bla bla...

Dar poate fi şi altfel. Astăzi, preşedintele Traian Băsescu a reuşit! Când să ajungă la Interne, i-a spus şoferului: "Nu mai facem dreapta! Mergi tot înainte..." Păcat că nu i-a zis "Nu mai facem dreapta. Mergi tot înainte, până ajungi la Autostrada Soarelui. Te înscrii şi mă trezeşti când ajungem la Constanţa. Nu mai vreau să fiu preşedinte."

That's All, Folks!

Adicăştelea, pân-aici ne-a fost. Nu ştiu exact ce vreau să scriu, dar îmi doream din tot sufletul meu mic şi ticălos să mai apuc să postez ceva pe blog, înainte de Big Brother. Cum, nu ştiţi? Păi, din data de 20 ianuarie anul de graţie 2009, toate cuvinţelele rostite, trimise pe mail sau pe semeseu sunt stocate la "provaidării" de net, telefonie mobilă şamd. Bine, ei zic că stochează juma' de an NUMAI date cum ar fi cine a trimis/sunat, la ce oră, cine a fost destinatarul, cât a durat convorbirea, IP-ul computerului de la care a fost trimis emailul, adresa fizică a utilizatorului, ora la care s-a conectat la internet... Conţinutul nu va fi stocat, cică, de parcă ar mai conta. Zăăăău? Băi băieţi, vi se pare că s-a întâlnit hoţu' cu prostu' la barieră? Vă daţi seama, oameni buni, ce şantajăreala dracu' se-ncinge de mâine? Care cum îşi înşeală nevasta/soţul, dacă se ştie despre el că are ceva biştărei, se poate trezi oricând cu un telefon (de data asta, probabil neînregistrat) pe modelul: "Bună ziua, vă sunăm de la Orange/Vodafone/Cosmote/RCS/Romtelecom etîcî. Nu, nu vrem să vă facem o ofertă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, vrem. Una pe care nu o puteţi refuza. Mai ştiţi dumneavoastră când aţi sunat-o pe Icsuleasca să vă daţi întâlnire la hotel? Sau când aţi vorbit cu directorul de la firma Ţ, şi i-aţi dat informaţii confidenţiale din firma W la care lucraţi? Nu mai ştiţi? Nu-i problemă, că ştim noi. Adică, tocmai, E problemă. Da', dacă săriţi dumneavoastră cu banu, nu mai e." Ce o să facem? O să începem să vorbim cifrat? Să ne imaginăm următoarea situaţie: mă uit la un talk show politic, în care sună domnu' preşedinte, viitor împărat, şi se poartă cu moderatorii ca trimisul lui Dumnezeu pe pământ, dictându-le cele zece porunci. Eu, plină de revoltă proletară, sun un prieten şi spun: "Frate, Băsescu nu mai are măsură, e complet lipsit de orice urmă de bun simţ, în curând o să înceapă să poarte coroană de aur şi să comande decapitări în piaţă, că ţepe ne-a tot dat"... Ei, dacă mâine spun asta la telefon, iese deranj? Vin băieţii şi mă leagă? Kinky... Da' mai kinky o să fie la Haga, că dreptul la libertatea de expresie e încă în vigoare în ţări înapoiate cum sunt alea europene. Bogdan Teodorescu zicea azi, ceva mai devreme (citez aproximativ, din memorie): "Pentru Traian Băsescu, democraţia e o blasfemie". Dacă aşa e, eu am să continui să hulesc. Doar n-o reînfiinţa Inchiziţia. Sau?...

Mai trăiţi? Bineeee...

... lasă că v-aranjez eu. Îmi trag Constituţie personalizată, custom-made, să mi se potrivească mănuşă. Doar v-am zis deja că mi-am văzut visul cu ochii... Îl am pe Boc la Victoria (şezi mumos, mamiţo), l-am domesticit şi pe Geoană, chiar mai bine decât speram; hăhăhă... azi, eu vorbeam de REVIZUIREA constituţiei, şi el îi dădea înainte cu "Avem nevoie de o nouă republică"... Mircea, fui! N-ai voie! Lasă jos! Aşa, braaavo.

Ce ziceam? A, de Constituţia tunată. Păi, da, o facem ca lumea... Cele 10 porunci ale lui Băse. Aşa o să rămână în istorie. Începem frumos, pas cu pas... trecem întâi la republică semi-prezidenţială, renunţăm la o cameră a Parlamentului... Aşa, câte puţin, ca să nu se inflameze societatea civilă că o calc în picioare şi-i las urmă de bocanc pe frunte, şi după aia o facem cum trebuie: Republică prezidenţială, Parlamentul - dă-l în mă-sa, de Guvern o să mă ocup personal (deja e ca şi cum m-aş ocupa). Şi, după ce se obişnuieşte un pic prostimea, trecem la treburi adevărate. O nouă republică? Ei, aş! Facem IMPERIU. Traian mă cheamă deja, am loc în creştet să se aşeze bine cununa de lauri... Supuşii mai trebuie disciplinaţi un pic, că în ultimii douăj' de ani şi-au cam ieşit din mână. Să înveţe din nou drumul spre stadionul 23 august - uite, p'ăsta trebuie să-l redenumesc stadionul "4 Noiembrie", ziua glorioasă în care am venit pe lume. Să înveţe să facă dansuri sincron, cu pancarte, cu steguleţe, tot tacâmul.

Hai, hai, uşurel, aşa, vedeţi că n-aţi uitat? Numai să nu-mi spuneţi cârmaci, că eu nu v-am luat la mişto, da? Eu am vorbit serios. TOT TIMPUL. N-aţi ştiut voi să ascultaţi. Şi lăsaţi vrăjeala aia cu "Să trăiţi bine". De acum vreau să aud doar "Ave Caesar, moritori te salutant!"

Evoluţie, involuţie, Omul cu Chibrituri

Conform Dex Online:

Evoluţie: dezvoltare, modificare, prefacere, schimbare, transformare.

Involuţie: proces de transformare regresivă, de regres; proces fiziologic care constă în revenirea la dimensiunile, poziţia şi consistenţa normală.

Suntem vârful de lance al evoluţiei speciilor. Bine, există oameni de ştiinţă care susţin că învingătorul cu coroniţă în cursa evoluţiei ar fi gândacul de bucătărie, cea mai versatilă fiinţă şi cel mai îndârjit supravieţuitor. Am să mă prefac că nu este aşa şi că suntem, într-adevăr, primii. Cei mai evoluaţi. Dar asta este neapărat o veste bună?

Dacă ne uităm la definiţia din dicţionar, să fii evoluat înseamnă să fii dezvoltat, prefăcut, schimbat, transformat. Dar... în ce? Într-o vietate nefericită, care trăieşte prin şi pentru exterior, înăbuşindu-şi râsul "pentru că nu se cade", înghiţindu-şi lacrimile "pentru că nu trebuie să se vadă", care alege să-şi ignore vocaţia şi visurile, alergând în schimb după visurile altora, pe care le adoptă şi le transformă în ale sale, pentru că i se pare mai comod aşa.

Poate că aşa e. Poate că e mult mai confortabil să evoluezi. Să te laşi dus de tsunami-ul normelor, cutumelor, al senzaţiei de jenă care te încearcă atunci când întâlneşti privirea mustrătoare a "celuilalt semnificativ". Al mentalităţilor care te pun la colţ dacă ieşi din rând.

Şi totuşi, cum ar fi să involuăm? Să revenim, treptat, la poziţionarea şi dimensiunile normale. Fără antiinflamatoare. Pur şi simplu. Să ne întoarcem la noi înşine. Să ne administrăm întrebări, în doze mici: ce sunt eu, de fapt? şi ce vreau să fiu? (dar ce vreau cu adevărat, nu ce am fost învăţat că ar fi bine să vreau) ce simt, sincer, în situaţia X? (nu reacţia pe care am învăţat-o de la ceilalţi şi, ca să nu par autist, o afişez şi eu, ca patrupedul lui Pavlov). Şi tot aşa...

Să involuăm. Să începem regresul. Să redevenim ludici. Să pierdem o bună parte din simţul ridicolului, care ne transformă în adulţi responsabili, insipizi, constipaţi şi plictisitori.

Mary Poppins se putea plimba o zi întreagă printr-un parc desenat cu creta pe caldarâm, le oferea copiilor steluţe de turtă dulce culese direct de pe cer şi ştia că nu ai nevoie de cuvinte ca să ajungi la cel mai profund nivel de comunicare cu celilalţi, fie ei porumbei, raze de soare, căţei sau bebeluşi. Dacă mă întrebaţi pe mine, Mary Poppins ar fi meritat premiul Nobel pentru filosofie.

Vreau să fiu Mary Poppins. Începând din acest moment, îmi dau demisia din statutul de adult responsabil. Gata. Aştept vântul de miazănoapte, cu umbrela pregătită şi cu geamantanul din covoare în mână. Ce-am pus înăuntru? Mirosul verilor din copilărie, soare, o gărgăriţă, mere roşii, câteva vise frumoase, o mână de visuri suspendate, o inimă mare, puţin uzată şi multe, multe zâmbete. A! Să nu uit creta colorată... Trebuie să-mi desenez un parc.

Umor cosmic de doi bani

Înainte de a mă lapida, strigând cât vă ţine gura "blasfemie", gândiţi-vă că fiecare om relaţionează cu Dumnezeu aşa cum poate, simte şi crede de cuviinţă.

Niciodată nu mi-a fost teamă de El şi nu am priceput nici până în ziua de azi de ce e bine să fii "un om cu frica lui Dumnezeu". Totdeauna L-am iubit şi respectat, ba chiar L-am văzut ca pe cel mai bun prieten, căruia îi povestesc lucruri pe care nu îndrăznesc să mi le spun nici mie, căruia i-am cerut ajutorul când am avut nevoie şi am avut grijă de fiecare dată să îi mulţumesc pentru deranj.

Mereu am ştiut că D are simţul umorului, iar asta e ceva ce apreciez în mod deosebit la prietenii mei buni. Accept farsele lor, la care râd chiar şi atunci când mă au pe mine drept ţintă, pentru că sunt făcute cu umor, drag şi măsură. MĂSURĂ. Proporţii. Aici e buba. Se spune că D nu bate cu băţul. Dar nici nu pune zahăr pudră în solniţă, când vrea să se distreze pe seama cuiva. Când D îţi face o practical joke, nu prea te umflă râsul.

Nu mi se mai pare amuzant, D. Dacă mi-aş permite, Ţi-aş spune că ai sărit calul. Nu-mi permit. Un lucru e clar: nu râdem la aceleaşi bancuri.