Nu mai am târcoale

Banc sec: un câine dădea târcoale unui copac. La un moment dat, se opreşte. De ce? Pentru că nu mai avea târcoale.

Ca o Balanţă proastă ce, cu onor, mă aflu, am nocivul (pentru mine) obicei de a încerca să văd în oameni partea bună. Nu ŞI partea bună. DOAR partea bună. Le acord mereu circumstanţe atenuante, înghit pe nemestecate gogoşi cât mine de mari, ba mai mult, plină de înţelegere şi empatie, îi mai şi compătimesc şi le pun la dispoziţie un umăr cald şi hidrofil pe care să plângă.

Ofer cu generozitate bucăţi consistente din mintea şi sufletul meu celor despre care cred că le merită, fără să mă gândesc nicio secundă că, ale naibii, nu se regenerează... Iar unii dintre cei pe care i-am cadorisit astfel se uită nedumeriţi la bucata mea de suflet, o întorc pe toate părţile şi o aruncă peste umăr - "Ce să fac eu cu asta?"

Nu trebuie să faceţi nimic. De fapt, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea, înseamnă că am greşit destinatarul. Nu trebuie să o returnaţi, e OK. Mai am ceva rămas pe fundul sacului, dar numai pentru uz propriu. Să nu fiu înţeleasă greşit: ce am dat până acum e bun dat. Păstraţi-le. S-ar putea să fie valoroase la un moment dat, mai ales că, acum, producătorul s-a retras din piaţă. E criză. M-am hotărât: îmi închid sufletul, înainte să dea faliment.

Christmas Rules! Rule #1: PIG OUT!

Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/Şi vă bucuraţi!

Păi cum să te bucuri, aşa pe stomacul gol... O sarma, două, douăş' cinci, camera de gardă de la Floreasca, o damigeană de vin, "din ăla bun, de la cuscri" - câte o damigeană de căciulă, să n-avem vorbe la proces... Bonus: o trichineloză - "al dreacu' porc, parcă puteam să stau toată ziua să văd ce mănâncă şi de unde, ce, era singuru' animal din bătătură? Lu' ăla de la anu' îi dau numa'pizza, să moară Bibi!".

Spiritul Crăciunului îşi face simţită prezenţa peste tot, inclusiv (sau mai ales) în magazine: "Hai, cucoană, păi ce facem, mai stăm o dată la coadă că nu te hotărăşti mata de care cozonac vrei?", "Nu vezi că eşti ditamai malacu', dă-te, domne, din faţa raftului că nici nu văd ce-i acolo, ce, ai mâncat sticlă?"

Toată lumea cară, smulge din rafturi şi de pe umeraşe, cumpără, se împrumută, POS-urile zumzăie, gata-gata să blocheze sistemul bancar mai dihai decât criza, la semafoare, şoferii se înjură cu talent şi creativitate, grăbiţi să ajungă la hypermarket, că e coada mare la case şi parcarea e plină...

Şi, de undeva, dintr-o iesle pusă în vitrina unui magazin de decoraţiuni, pruncul Iisus priveşte uimit la toată agitaţia: "Oameni buni, mai ştiţi care-i treaba cu ziua asta? Hellooooo! Azi m-am născut eu, ştiaţi? Vă mai aduceţi aminte de ce am venit eu pe lume? Pentru voi... La mine vă mai gândiţi vreo secundă? Nu, normal, că sunt reduceri la Carrefour... Offf..."

Eu mă gândesc. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ce mi-a dat, Îl rog să nu mă uite cu treaba aia, ştie El care, aşa cum le ştie pe toate, chiar dacă uneori ni se pare că ne-a rătăcit dosarul pe undeva. Şi mă îndrept, cu evlavie, spre bucătărie. Să văd dacă sunt gata cârnaţii. Amin!

Ba nu.

Adică, da, există "colecţionari de oase", şi sunt exact aşa cum i-am descris. Numai că pot fi confundaţi relativ uşor cu alţii: strângătorii de cuvinte. Cei care adună vorbe, idei, strigăte... dar le strâng în ei. Şi le ţin închise acolo... Iar ceilalţi nu înţeleg. Nu reuşesc să audă muzica, zgomotul, vacarmul care răsună în sufletul unui asemenea om. Ei nu văd decât tăcerea de la suprafaţă şi li se pare rece. Dar, sub crusta de gheaţă, e un adevărat ocean, viu, cald, pulsând... Şi eu am văzut o pojghiţă de gheaţă şi am crezut-o iceberg. Nu vreau să rănesc, aşa că nu am să fac copci; poate s-o topi crusta, de la căldură...

Colecţionarul de oase

Oamenii colecţionează diverse... Timbre, pachete de ţigări, brichete, cărţi poştale... Aceştia sunt colecţionarii "clasici". Aceia care adună obiecte. Există, însă, şi o categorie aparte de colecţionari. Cei cărora le place ca elementele colecţiei lor să fie însufleţite. Ei sunt cei care, deşi par că debordează de viaţă, sunt, în realitate, morţi pe dinăuntru, creaturi care, în lipsa propriei însufleţiri, încearcă să-şi amăgească mortăciunea cu iluzia fiinţelor pe care le strâng în jurul lor. Şi atunci adună suflete, minţi, inimi, trupuri, din dorinţa nebunească, în futilitatea ei, de a împrumuta viaţă de la ele. Degeaba... Sufletul lor rămâne mort, iar răceala lui de cadavru vechi, cuprins de putreziciune, nu reuşeşte decât să contamineze căldura "colecţionaţilor" şi să o murdărească de duhoarea de hoit. Noroc că iese la spălat. Culmea ironiei, cu Persil...

Honey, I'm home!

Secretul succesului unei căsnicii este ca partenerii să mai lase de la ei, din când în când... Micile compromisuri duc la evitarea marilor conflicte...

Da, ştiu, şi eu am râs cu lacrimi când am scris chestia asta care sună ca un sfat pentru tinerele soţii, dat de grupul înţeleptelor de la revista Femeia în perioada interbelică; şi totuşi...

Tânara doamnă din proaspăta familie Guvernescu a cedat postul de premier, iar soţul iubitor i-a dăruit până la urmă un vicepreşedinte la Senat. Sigur, lucrurile nu au mers chiar atât de simplu. A fost nevoie de ceva lacrimi şi ameninţări, iar clasicul "plec la mama!" a fost înlocuit de mai modernul "nu-ţi votez preşedintele de Cameră", dar esenţa este aceeaşi. Până la urmă, domnul a cedat. Algoritmul negocierilor conjugale se păstrează: speli farfuriile murdare, te fac şef la Senat, nu duci gunoiul, nu-ţi dau ministru la Justiţie etc.

Deşi începută ca o căsătorie din interes, este foarte posibil ca RE-oficializata relaţie dintre domnul Pedele şi doamna Pesede să se transforme într-una de dragoste autentică. În fond, Home is where the heart is, şi cu toţii ştim unde sunt inimile lor: "They love money; other people's money", vorba filmului. Care film? Nu mai ştiu cum se cheamă, unul cu mafioţi.

Economia cu capul pe bordură

"Adriean Videanu, ministrul economiei". Sigur, "Adriean Videanu, ministru" sună suficient de tulburător, dar să-l mai pui şi să aibă grijă de economie, asta e de-a dreptul copleşitor...

"Borduriada", "Marea asfaltare", făcută, cum altfel, ÎNAINTE de "Net City", că doar e perfect logic să torni asfalt pe care după aia să-l râcâi ca să tragi cabluri pe dedesubt. În fond, înţelepciunea populară ne învaţă aşa: cine face şi desface, tot timpul are ce face. Sunt doar câteva momente importante din viaţa bucureştenilor, momente care l-au avut ca protagonist pe inegalabilul Adriean.

De data asta, Adi nu va fi singur! El va avea alături un vechi amic de-al său, de care îl leagă fructuoasa colaborare de la Marmosim: doamnelor şi domnilor, Gheorrrrghe Pogeaaaaaa! La finanţe, normal. Au crăcănat ei Ministerul Economiei şi Finanţelor, forţându-l să stea cu câte un picior în altă barcă, dar ambele sunt în aceeaşi flotă... mă iertaţi de vorbă proastă.

Abia aştept să îl aud pe domnul Videanu explicându-ne, peste câteva luni, de ce creşterea economică e în bălării şi deficitul aşijderea, cu acelaşi zâmbet alunecos de chelner versat: "Să vă explic... deci, friptura pe care aţi comandat-o, deci, cum să vă spun, dacă îmi daţi voie, deci, ea nu este tare, însă, ştiţi, deci, dumeavoastră nu stăpâniţi tehnica de tăiere a fripturii, dacă îmi permiteţi..." Experienţă are... vă amintiţi? "Deci, să vă explic, pe Ştefan cel Mare nu sunt gropi... este vorba despre altceva, deci, daţi-mi voie, asfaltul este proaspăt turnat, şi, imediat ce schimbăm bordurile, veţi vedea că fluidizarea traficului va fi impecabilă". Sau, în fine, pe-acolo.

Unde o să ajungă economia condusă de Adriean? Tare mi-e că o să dea într-o groapă, o să se împiedice rău, o să dea cu capul de o bordură şi o să se umple de sânge... Dar, să nu ne temem: dacă Adriean scoate economia în decor, găseşte doamna Udrea unde s-o parcheze...

Dragă Stolo, iar?...

Revin. Tac'su l-a bătut pe mire mai rău decât credeam...

Azi, la drum de zi, aşa, cam după a doua cafea, i s-a arătat: "Ce ar fi să dau o şansă tinerei generaţii de politicieni?" Asta a văzut Stolo pe fundul ceştii. Şi aşa a făcut. It is happening again. Ca în 2004... Mă rog, atunci a avut o cădere nervoasă. Ca şi domnul preşedinte, de altfel, care plângea de sărea cămaşa de pe dânsul... Acum, nu ştiu dacă mai plânge. Poate doar de fericire. De încântare că, în sfârşit, i-a ieşit. O să aibă un premier aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Unul căruia să-i zică "SARI!" şi care să-i răspundă "Cât de sus, şefu'?"

Bine, asta, până când om auzi "dragă Boc..." că o să vină şi ziua aia. Nu se poate abţine... Cum vede un morman de cadavre, cum îi vine să se caţere. Încă o dată, Dumnezeu să ne ajute pe toţi...

Parteneriatul pentru caşcaval. Doamne ajută!

Au semnat. Unul, cu un zâmbet cât ăla al predecesorului şi cu un "Doamne, ajută!" mulţumit, după. Celălalt, cu o jale nemăsurată în priviri.

Urmărindu-i, am avut impresia că mă uit la o nuntă forţată, cu un mire deznădăjduit ca un şoarece prins în cursă, după ce l-a bătut bine tata socru (la ficat şi la coaste, să nu se vadă), pentru că a lăsat-o însărcinată pe fie-sa. Mireasa, în schimb, îl priveşte pe EL cu ochi strălucitori şi, eventual, îl mai şi mângâie cu piciorul pe sub masă.

Numai că, de data asta, pe mire l-a bătut chiar tac'su. Iar nunta A FOST forţată, dar nu din cauză de sarcină nedorită, ci din cauză de bani.

"- Ia-o, mă, nenorocitule, fir-ai al dreacu', nu vezi că singur nu eşti în stare de nimic?

- Mă, tată, da' e chioară....

- Da' ştii cum vede verzişorii cu ochiu' ălălalt?

- Tată, da' e ciungă...

- Da, mă, da' mâna ailaltă o bagă în buget până la cot!

- Tată, e şchioapă!

- Aşa, şi? N-ai văzut ce repede fuge din calea DNA-ului?

- Tată, da' e exact CA MINE!!!

- Ete na, şi ce, vrei să fie perfectă?..."

Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

Dead Man Walking

Când e cel mai rău să te simţi singur? Nu că ar exista vreo situaţie în care e bine să te simţi aşa...

Unii spun că e groaznic să te simţi singur în mulţime, ca într-o mare agitată care îşi desparte apele, numai ca să evite să te atingă, de parcă i-ar fi teamă că îi poţi strica echilibrul, de parcă ai fi ciumat.

Alţii susţin că singurătatea în doi e de nesuportat, că e cumplit să vezi cum celălalt se uită prin tine şi nu te gratulează măcar cu privirea dezgustată pe care i-ar arunca-o unei insecte, iar asta te face să te simţi mai puţin important decât o mobilă. Se prea poate...

Dacă stau să mă gândesc, totuşi, cred că forma cea mai severă şi mai dureroasă de singurătate este aia clasică, "într-unu". În momentul în care nu mai poţi să-ţi fii prieten, să-ţi ţii, mental şi sufleteşte, companie, e grav. Dacă nu mai poţi să urmăreşti filmul propriilor gânduri, dacă muzica imaginaţiei tale a tăcut, dacă nu mai reuşeşti să dansezi după ritmul propriei inimi, înseamnă că eşti atât de singur pe cât poate fi un om. Înseamnă că, pe dinăuntru, ai murit.

Da, ştiu, mergi, vorbeşti, zâmbeşti, poate că şi râzi... Astea sunt doar artificii de Pompe Funebre care să cosmetizeze cadavrul. Priveşte-ţi ochii în oglindă şi ai să vezi acolo raportul legistului: Suflet mort. Cauza decesului: lovituri repetate cauzatoare de moarte.

Comunismul: ghid de supravieţuire

Din comunism a scăpat cine a putut şi, mai ales, CUM a putut. Pe muteşte, cu un dram de nebunie, cu mult umor, sau cu drame sfâşietoare. Eventual, cu drame sfâşietoare, tratate cu mult umor, pe muteşte. Cu mega-actori, care nu trebuie să spună nicio replică, nici măcar un cuvânt, ca să te cucerească din nou. Cu o cunună de flori mânjită de sânge, sticle de vin înfăşurate în ciorapi de lână, aripi de carton care fentează glonţul rusesc, responsabili cu propaganda imbecili şi obtuzi, amor consumat într-o mare de boabe de grâu, elefanţi de lemn, ţuică, limonadă şi halviţă... E un circ. E o nuntă. E "Nunta mută". Un film de Horaţiu Mălăele, o producţie care nu ştiu dacă va primi un premiu (deşi îl merită cu prisosinţă), dar are deja un Oscar. I l-a înmânat astă seară, sufletul meu.

Pe cuvânt de onoare ...pe el de cuvânt de onoare

Aţi observat că oamenii evită să se mai angajeze în vreun fel? Nu vorbesc despre piaţa forţei de muncă, nu, ci despre ceea ce în limba engleză se numeşte "commitment".

Oamenii evită să îşi mai asume responsabilitatea unei decizii. Pornind de la rahaturi şi până la guverne (tot nişte rahaturi, în fond, de vreme ce şeful statului spune că "vom avea Guvern, indiferent de care, până pe 22 decembrie", dar m-am plictisit deja de subiect...)

La întrebări simple, cu variante de răspuns a la sondaj de opinie (da/nu) primeşti replici de genul "în principiu...", "e posibil să...", "mai vedem...".

Ăştia sunt diplomaţii, pe care, în caz că nu au făcut ce ziceau că, "în principiu", vor face, nu ai cum să-i tragi de urechi, pentru că vor spune "Stai aşa, păi am promis eu ceva? Ai înţeles tu greşit, varzo care eşti tu varză, varzo" (credits to Badea :) ).

Cei mai puţin experimentaţi (dar cu potenţial) spun "da, se face", sau, şi mai rău, lansează chiar ei o discuţie, şi, pe urmă, de parcă nici tzatziki n-ar fi mâncat, nici n-ar sughiţa, te privesc senini, cu ochi de Bambi care tocmai s-a împiedicat de coupe-papier şi te mai şi întreabă ce s-a întâmplat de ai faţa aia lungă.

Cred că voi scrie Academiei, cu propunerea de a elimina din limba română inutilele, deja, cuvinte, "da" şi "nu". Încep să cred că, în orice situaţie, de la mărturia depusă sub jurământ, până la "ai un foc?", se potriveşte replica "hhmmm... stai să văd... în principiu, cu siguranţă, s-ar putea!"

Sau, ca să înţeleagă şi Traian, "definitely maybe!", vorba băieţilor de la Oasis... Hă, hă, hă...

Anna Karenina de Dristor 2

Partidele noastre nu au, de fapt, platformă; ele sunt de dreapta sau de stânga la nivel declarativ. Înclin să cred că a fi membru al unui partid de dreapta sau de stânga se referă la mâna pe care, la o adică, ai împlânta-o până la umăr în banul public.

Dar, dincolo de asta, admiţând, de dragul exerciţiului, că avem partide de dreapta sau de stânga, din '89 încoace, România a mers ca o ramă de metrou:

• '90: urmează staţia FSN, cu peronul pe partea stângă;
• '92: urmează staţia FSN2, cu peronul pe partea stângă;
• '96: urmează staţia CDR, cu peronul pe partea dreaptă;
• 2000: urmează staţia PSD, cu peronul pe partea stângă;
• 2004: urmează staţia DA, cu peronul pe partea dreaptă (şi cu grafitti PC "imoral" pe pereţii staţiei);
• 2008: urmează staţia PDL+PSD+PC+ (posibil)UDMR, cu peronul pe partea...

...hopa! Stânga sau dreapta? Uşi există pe ambele părţi, peron, însă, pe una singură. Dincolo e hău. În cazul în care conductorul garniturii (persoană importantă, nu spui cine) deschide uşile pe partea greşită şi încercăm să coborâm, ne rupem picioarele şi mai şi riscăm să ne calce metroul de pe sens opus.

Am putea trage semnalul de alarmă, să oprim trenul în tunel şi să orbecăim pe jos până dăm de lumină. Dacă nu, rămânem ca-n tren. Cum o dăm, tot la "Transporturi" ajungem...

Pacea de la Căţeaua Leşinată

Toată lumea vrea la Palatul Victoria. O fi zona bună, da' chiar aşa?...

• PSD vrea cu PD-L. Nu vrea cu UDMR. UDMR se întreabă de ce pesedeii se uită la ea cu ochi străini şi goi...
• PD-L, ca o fecioară îmbujorată care râde ca proasta la Cotroceni, se lasă curtat şi de PSD, şi de UDMR. Ce dacă PSD vine la pachet cu "soluţia imorală"? Ce-a fost, a fost, toată lumea are un trecut...
• PNL ar vrea singur, dacă s-ar putea, dar nu se poate. Nici cu alţii nu se poate. Vorba lu' U2: "I can't live/With or without you"... Ăsta s-ar putea să fie norocul democraţiei, că altfel nu mai rămânea nimeni în opoziţie. Măcar, liberalii nu par să se agaţe de putere ca înecatul de pai şi aleg să admire bălăceala, de pe mal: "înecaţi-vă, fraţilor..."
• Preşedintele cheamă partidele la consultări. Probabil, le consultă cu termometrul, să vadă dacă au ajuns la temperatura optimă. Aia la care să le zică "gata, copii, v-aţi jucat destul, luaţi şi notaţi: premier o să fie... şi Guvernul îl formează..."

De ce se întâlnesc oamenii ăştia la cârciumi? Păi, e foarte simplu: "negocierile", "consultările", adică bălăceala, se va finaliza cu o "înţelegere". Carevasăzică, un acord. Toate marile înţelegeri din istoria omenirii (mai deştepte sau mai imbecile) au purtat numele locului în care au fost parafate: Pacea de la Versailles, Tratatul de la Varşovia etc. Ăsteia n-au cum să-i zică Pacea de la Cotroceni, că se dă jucătorul de gol. Şi, în fond, Pacea de la Casa Doina sună chiar... Select. Hai să mai vină un rând, că o dată-n viaţă e omu' preşedinte! Sper...

God's Private Singer

"Beautiful blondes shouldn't die at 36, but Heaven always takes its angels back", spunea Sir Elton John despre plecarea prea grăbită a voluptuoasei Marilyn Monroe şi a nefericitei prinţese Diana.

Anca Parghel nu era blondă; nici măcar nu avea 36 de ani; ba chiar, uneori, când o ascultai cântând şi îi urmăreai şi mimica, aveai impresia că este într-o transă provocată de posesia unui demon jucăuş şi talentat.

Şi totuşi...

Dumnezeu a avut chef să asculte muzică bună. Jazz, cântat ca la mama lui acasă. Aşa cum se cântă. Cu sufletul. Cu inima. Cu totul. I-o fi cerut şi vreo lăutărească, şi pe alea le zicea tare bine Anca... Poate şi Brasil...

Tudor, unul dintre fiii Ancăi Parghel, spunea "cred că mama deja şi-a făcut o trupă şi cântă acolo unde e acuma". Nu cred. Şi ştiţi de ce? Nu are cine să o acompanieze. În semn de respect, şi îngerii au tăcut.