Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.

Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!