- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- ...
- De ce tăceți? S-a dat postul? Că anunțul încă e pe ușă...
- A, nu, dar nu vă putem angaja.
- Păi de ce?
- Pentru că sunteți supracalificat.
- Ce importanță are?
- Păi are, că, pe dumneavoastră postul de barman nu o să vă satisfacă.
- Domnule, dar dacă asta îmi doresc, ce treabă ai dumneata?
- Îmi pare rău, nu se poate. Cu studiile dumneavoastră, cu stilul de viață cu care sunteți obișnuit, ce să căutați la noi?
- Domnule, încă o dată îți zic: eu asta îmi doresc să fac. Nu mai vreau corporație, cu studiile nu mai fac nimic, vreau să mă liniștesc la cap și să lucrez aici, în barul vostru de pe plajă.
- Păi io vă cred, dar noi nu suntem ce vă trebuie.
- De unde știi dumneata ce-mi trebuie mie? Adică, îți imaginezi că ai putea ști mai bine decât mine?
- Păi... la ce pregătire și la ce experiență aveți, la un moment dat o să vă doriți altceva. Și e păcat să vă pierdeți vremea așa.
- Te-ai gândit că poate am senzația că vremea am pierdut-o până acum?
- Eh, așa gândiți în momentul ăsta. Dar mâine-poimâine primiți vreun post de CEO plătit cu un milion pe an și ne lăsați cu ochii-n soarele ăsta frumos. Păi nu știm noi cum merge treaba?
 |
| blogs.cornell.edu |
Normal, ăsta e un dialog imaginar. Dar real, în același timp. De la oameni de HR la oameni pur și simplu, toți credem că știm mai bine ce își dorește celălalt. Ce merită celălalt. Presupunem că, dacă noi ne considerăm neîndestulători pentru el/ea, și reciproca e valabilă. Că și celălalt ne vede ca pe o piatră de hotar. Ca pe o toană de moment. Ca pe un „ceva” numai bun până la „altceva”. „Ești prea bun pentru jobul ăsta”, „ești prea bună pentru mine” „ești prea talentat ca să-ți irosești viața așa”, „sunt sigur/ă că, dacă apare ceva mai bun dispari și mă lași baltă” și tot așa. Cum ar fi dacă, atunci când omul din fața noastră ne spune ce își dorește, l-am crede? „Vreau jobul ăsta”, „te vreau pe tine”, „îmi doresc să fac asta”.
Dacă am înceta să mai facem presupuneri? Dacă nu am mai reacționa la ce credem noi că se va întâmpla, și am începe să reacționăm la ce se întâmplă cu adevărat? Dacă ne-am suprima convingerea că știm mai bine ce merită și vrea celălalt?
Și dacă, atunci când un om ne spune că-i suntem destul, l-am crede? Cum ar fi?
- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.
- Ce experiență aveți?
- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.
- Păi hai să vedem cum merge. Bine ați venit.
Doamnă . mă faceți să râd . Nu este un dialog imaginar , ci absolut real. Sa explic: în 1993 , datorită împrejurărilor din viața mea , a trebuit să-mi caut un alt loc de muncă , pentru că societatea la care lucram era ” pe ducă” . Am găsit într-un ziar un anunț pentru un post de statistician la CFR-ul din acea vreme . M-am dus să mă înscriu la concurs și nu m-a primit ” tovarășul” de la sindicat , pentru că aveam studii superioare. El avea nevoie de un statistician cu studii medii . Habar n-avea individul ca eu eram atât de disperată , încât m-aș fi angajat și pe postul unei femei de serviciu . Așa că ... nu este de loc un dialog imaginar . Acum studiile superioare se cumpără ( nu toți, evident ) și absolvenții habar n-au pe ce lume trăiesc .
RăspundețiȘtergere