Nunta Slută XIV. Vrăjitoarea

foto: 2bp.blogspot.com

Baba Draga nu era urâtă. Nu era nici măcar bătrână. O muiere aprigă, trecută de prima tinerețe, e drept, dar zveltă și cu privire ageră. Părul nins pe la tâmple care i se ițea de sub broboadă ar mai fi îmblânzit-o, dar umbra de mustață negricioasă îi asprea chipul la loc.

Porecla i se trăgea de la îndeletnicirile vrăjitorești. Dacă-i întrebai de ea, sătenii își scuipau în sân și se-nchinau; dacă nu-i întrebai, toți trecuseră cel puțin o dată pe la ea. Ba câte o femeie părăsită care încerca să-și aducă bărbatul înapoi, ba câte un sătean care voia să-și dreagă un beteșug...

Da, baba Draga era vrăjitoarea satului. Făcea fierturi care vindecau, dezlegau, întorceau omul acasă și scoteau argintul viu. Dar știa și să vatăme, și să despartă, și să blesteme. Ba chiar vorbea și cu morții. Știa să cheme sufletele care nu-și găsiseră odihna și să le pună să lucreze pentru ea. Astă ultimă vrajă putea s-o facă doar o dată la patru ani. Atunci se deschideau cerurile și mormintele.

Trebuia să ai maaaare curaj să mergi la ea; baba te ajuta, nu-i vorbă. Dară dacă nu era mulțumită de plată, mare blestem se abătea asupra ta. A pățit-o, demult, un om care a vrut să fie zapciu în sat. A fost, bietul; dar numai o noapte. A făcut Draga o vrajă că, dimineață, când s-a trezit alde Gionea, a fost ca și cum nici nu s-a fi întâmplat. Zapciu era Traian în locul lui. Marinarul. (...)