Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.