Despre libertatea turmei

În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru boicot. Îl iau ca pe un compliment. Fiindcă:

1. E o recunoaștere a faptului că - spre deosebire de alții - Antenele trăiesc din publicitate, nu din bani aduși cu sacoșa;

2. E o validare a teoriei că cineva - inițiatorul demersului, oricine ar fi el -  vrea ca aceste posturi să se închidă (când tai principala, dacă nu chiar singura sursă de finanțare a unei afaceri, afacerea respectivă moare, nu?)

Dar nu pot să nu mă uit cu atenție la cei care susțin boicotul.

Un fost președinte. Așadar, un fost președinte de țară instigă la păgubirea unei companii private. Una care, întâmplător, e un contribuabil important la bugetul de stat. Și cu plățile la zi. Plus multe alte companii vizate de boicot. Plus foarte mulți oameni care muncesc în toate aceste companii. Și familiile lor.

Diverși oameni care au lucrat în trustul Intact și care, acum, strâmbă din nas, scârbiți, și spun că „Antenele sunt o mizerie”. Doamnă Narcisa Iorga, ați lucrat la Jurnalul Național. Și la Antena 1. Pe vremea aceea nu păreați deranjată de patronat, nici de politica editorială. De fapt, nu păreați deranjată de nimic atâta timp cât vă luați salariul. Ce s-a schimbat?

Unii jurnaliști. Da, asta mi se pare cea mai dureroasă categorie. Pe de o parte, pentru că denotă un canibalism latent al acestor oameni, gata să treacă peste colegialitate și prietenie ca să fie cei mai populari din curtea școlii. Ca să meargă cu valul. Să nu rateze momentum-ul. Pe de altă parte, pentru că unii dintre ei sunt angajați în companii ai căror patroni au, la rându-le probleme cu legea, iar asta nu pare să le încetinească jetul de venin pe care îl scuipă spre noi. Spre noi toți, luați la grămadă. Chiar, prejudiciul ăla de 135 de milioane de euro când s-o recupera? Și cum?

O bancă. O bancă ce s-a alăturat boicotului la nivel declarativ, în vreme ce continuă să câștige bani frumoși rulând salariile angajaților Intact. Sau nu știați asta atunci când i-ați felicitat, dragii mei? Ei bine, da. Tinerii frumoși, liberi și fățarnici de la banca respectivă se dezic de Antene în vreme ce își umflă buzunarele din banii repudiaților.

Oameni obișnuiți, care nu au răbdare să cerceteze cu ochii lor probe, documente și realități, așa că le înghit pe nemestecate pe cele gata digerate și regurgitate de diverși „formatori de opinie”. Lucru care devine evident atunci când se arată incapabili să aducă argumente de ordin logic, moral sau legal și încheie apoteotic orice discuție în contradictoriu cu „mie oricum nu-mi plac Antenele”.

Nici mie nu-mi plac diverse posturi. Sau magazine. Sau localuri. Dar nu le vreau închise. Vreau să pot alege.

Așadar, se poate spune că eu vreau libertate mai mult decât o vreți voi, dragi tineri frumoși și prizonieri ai turmei.

Toți copiii sunt Ilinca

Citesc un articol scris de o duduie care, firește, o înfierează pe Oana Stancu Zamfir pentru „scrisoarea adresată fiicei lui Tăpălagă”. Am pus ghilimele pentru că:

1. vorbim despre un copil de zece ani care nu ar trebui să aibă acces nici la facebook, nici la site-urile și nici la posturile de știri;

2. faptul de a se fi adresat copilei este mai mult un pretext. Și eu pot să scriu un text care să înceapă cu „Eminul meu iubit” fără ca asta să mă transforme în vreo Veronica Micle.

Bun. Copilul va afla de la școală, să zicem, că Oana Stancu Zamfir i-a bătut public obrazul lui tac-su. 

Ce m-a zguduit în articolul la care făceam referire este că doamna respectivă îi impută Oanei faptul că i-a distrus fiicei lui Tăpălagă imaginea pe care o avea despre tatăl ei. Pentru că, spune duduia, „toți copiii își privesc părinții ca pe niște zei”. Ah. Deci toți copiii? Deci și copilul lui Gâdea (apropo, fiica lui e suficient de mare cât să aibă acces la facebook, site-uri și posturi de știri), și copiii lui Grecu își privesc părinții ca pe niște zei.

Când internetul mustește de lături și de mizerii la adresa lor și a altora (care n-au copii, dar au mame pe care le doare că fiul sau fiica lor e făcut în toate felurile) de ce nu te revolți, madam? De ce? Care e diferența între „Gigele, tac-tu, Ionel, e un bou” și „Ionel e bou”, ambele scrise pe gardul Primăriei? Să-ți zic eu, că tu ai rămas blocată la titlul articolului Oanei (un articol foarte bun altminteri, dacă îl citești cu creierul deschis și nu cu vena inflamată a priori): diferența - și eroarea Oanei - este folosirea numelui copilului. Pentru că, în felul ăsta, textul a căzut în subsidiar și scandalul a fost în prim plan.

Cum se simt copiii celor tăvăliți de presa tabloidă? Cum se simt copiii politicienilor tăvăliți cu strigături de presa „quality”? Cum se simt copiii celor pe care vă e lene să-i criticați argumentat și atunci îi înjurați și jigniți direct, fie ei politicieni, jurnaliști sau medici? V-a interesat asta până acum? Bag samă că nu, că n-am văzut atâta revoltă. De fapt, nexam revoltă.

Sau nu toți copiii merită să-și vadă părinții ca pe niște zei?