luni, 4 ianuarie 2016

Anul dispărut 1989. Îl declar găsit



Tu mai știi ce făceai în 1989? Stai, stai, stai... măcar erai născut atunci? Eu da. În octombrie '89 am împlinit 10 ani. Deci nu-s vreo jună căpreoară, ba chiar mă dor și șalele când e frig. Dar nu despre asta era vorba aici.

Ideea e că eu îmi amintesc de anul ăla. Îmi amintesc de uniforma aia nenorocită, pepit, din nylon, în care muream de frig iarna și de cald vara. De galantarele goale de la raionul de carne al magazinului Alimentara și de rafturile aceluiași magazin, îndesate cu creveți vietnamezi și compot de prune. De cuplul de tineri care, pe 21 decembrie, striga pe stradă, lângă casa noastră, „suntem libeeeeeri!”. Mereu m-am întrebat, după aceea, ce s-o fi ales de ei. Sper că nu au murit împușcați. Și nici de inimă rea, peste ani, când au văzut ce s-a ales de libertatea lor.

Mulți își amintesc de 1989. Chiar nu e un an pierdut. Dar deloc. Iar Peca Ștefan a strâns într-o piesă vie mărturii ale oamenilor care au trăit, într-un fel sau altul, anul ăsta pe care acum îl reconstruim din frânturi de amintiri.

Nu te aștepta la o atmosferă prăfuită, tristă, cu actori care stau pe scaune și își deplâng copilăria chinuită din vremurile alea gri. Ana Mărgineanu a regizat un spectacol la care îți vine să te ridici de pe scaun și să joci Frunza. Dar ce spun eu aici, chiar o poți face. Pentru că tu, spectatorule, vei fi invitat pe scenă de un pionier, sau de directoarea școlii, sau de adolescenta însărcinată pe care familia o împinge să facă un avort ilegal.

O să vezi cum se făceau atunci repetițiile la Teatrul Mic. Ce însemna o „șopârlă” și cât de apreciați erau cei care știau să le strecoare cu talent în texte, astfel încât să scape de ochii ageri ai cenzurii.


O să ai și parte de surprize. O să treacă pe lângă tine, prin sală, Gheorghe Visu sau Isabela Neamțu, în timpul unei discuții aprinse de la o ședință cu părinții. O să fii scos din sală, pentru un show privat.

O să-l auzi pe Nicolae Ceaușescu glăsuind prin Cuzin Toma, pe care o să-l vezi pionier, cu cheia de gât. Și soț cam bețiv și exilat pe canapea, al aceleiași Isabela Neamțu.

O să râzi de Gheorghe Visu când  - ditamai director de teatru - o să-și prăjească parizer pe reșou. Dar mirosul o să ți se pară apetisant. 

O să te amuze Maria Ploae care va fi un fel de cap limpede ce va corecta, în timp real, veridicitatea textului despre ea însăși. O să te facă să și plângi cu sughițuri, la un moment dat. Dar nu e rău. Dacă plângi, înseamnă că pricepi. Că simți.

O să plângi, o să râzi, o să-ți amintești și o să gândești. Mai cu seamă asta o să faci. Să gândești. O să ți se pună întrebări. O să-ți pui întrebări. Și o să vrei să răspunzi. Pentru că o să simți că ai lucruri de spus. Ți se pare greu de urmărit? Deloc. Sunt frânturi de viață. Sunt cioburi ale unui caleidoscop. Sunt oameni care au trăit, după puterile și înțelegerea lor, vremurile alea. E un reality show made in 1989.

Du-te să-l vezi, merită. E aici, la Teatrul Mic. Altfel, tu pierzi, tovarășe.




Un comentariu:

  1. Salut Laura,

    Imi pare rau ca scriu aici, dar nu am facebook si nu am gasit alta modalitate de contact. Imi cer scuze anticipat.
    Vroiam sa te intreb, daca poti dezvalui, de pe unde iti cumperi bijuteriile? Te-am vazut in mai multe ipostaze si de fiecare data am fost fermecata. :)

    Multumesc,
    Cristina Constantinescu

    RăspundețiȘtergere

Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.