Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza

Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.

Sferele puțin ciobite se potrivesc cel mai bine. La infinit.

data3.whicdn.com

Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Dacă am fi perfecți, am trăi suspendați în spațiu, ca niște sfere imponderabile, autosuficiente și intangibile. Slavă Domnului că nu suntem perfecți. Altfel, nu ne-am mai putea îmbina decât prin coliziune. Și nici așa nu am ști dacă rezultatul nu ar fi, cumva, distrugerea amândurora.

Da, îmbinarea imperfecțiunilor noastre presupune și șlefuirea unor asperități înnăscute sau dobândite. Or, când unealta cu care îl șlefuiești pe celălalt ești chiar tu, lași acolo o parte din tine. Puțin câte puțin, eu devin tu. Tu devii eu. La un moment dat, uitându-ne unul la celălalt, o să ni se pară că privim în oglindă. Abia atunci ne vom vedea perfecți. Și imponderabili. Și intangibili. Dar niciodată autosuficienți, ci reciproc suficienți. Oricât ar dura Infinitul.

Să trăiești!

Pare o urare anostă, simplistă, desuetă și încă în câteva feluri care nu-mi vin acum în minte. Și totuși, cred că asta e cea mai importantă chestie pe care o poți face: să trăiești. Atenție, să trăiești, nu să exiști.

ecstazy93.deviantart.com

Nu demult, am văzut o emisiune despre morți stupide. Cea mai cea mi s-a părut o tipă din New York care a murit în patul ei. Dintr-un apartament de la etajul 6. Lovită în cap de o bucată de asfalt. Rezultată din explozia unei țevi de apă caldă. Din subteran. Din stradă. Deci cum?

Zici că ai grijă de tine, că trăiești atât de sănătos încât o să prinzi suta de ani.

Așa că amâni gesturi, înghiți cuvinte, reprogramezi fericirea și... BUM! Un Dorel made in USA uită să golească o țeavă. Te trezești nas în nas cu Sfântul Petru. Nu, nu poți să reconfigurezi traseul. Ce să vezi, e fundătură și GPS-ul n-are semnal pe malul celălalt al Styx-ului.

Așa că trăiește, omule! Bucură-te de fiecare moment în care îți bate inima, nu mai transforma în tragedii nimicurile. Toate, dar toate sunt nimicuri dacă le compari cu Nimicul cel mare.

Cum să nu-ți bați cuie în talpă. Lesson 1

Cea mai sigură metodă de a-ți introduce un cui - a se citi piron - în partea cea mai moale a tălpii este grija permanentă de a nu-i supăra pe ceilalți. Fiecare ocazie când îți vei stăpâni un gest, o vorbă, o privire doar pentru că anticipezi o anumită reacție din partea celorlalți va echivala cu încă o lovitură zdravănă de baros peste floarea cuiului.

În ritmul ăsta, vei ajunge să-ți creezi, cu talent, încălțări de fachir. Vei merge prin viață pe vârfuri, cu dureri atât de mari la fiecare pas, încât nu vei mai putea fi atent la nimic altceva, decât la propria suferință autoindusă.

Nu fi fraier! Ia un patent și scoate-ți cuiele, unul câte unul. Doare rău operațiunea, dar merită. S-ar putea să ai surpriza de a-ți fi bătut piroanele alea degeaba. Poate că gestul, vorba sau privirea pe care ai ales să le ții pentru tine nici nu ar fi provocat supărare. Poate că era totul în mintea ta. Poate că îi crezi pe ceilalți mai sensibili decât sunt. Poate că și ei pășesc pe cuie și sunt învățați cu durerea.

Sau... poate că, pur și simplu, n-au avut patent.