Definitely maybe.

- De bunăvoie și nesilit/-ă de nimeni iei în căsătorie pe...

- Nu!

Cum ar fi?

Sunt atâția oameni care se căsătoresc plini de îndoieli, dar spun un „da” atât de răsunător că până și replica „THIS IS SPARTA!” pălește în intensitate în fața lor. Și nu după mult timp divorțează. Sau se târăsc printr-o viață de nefericire pentru că, nu-i așa, „trebuia să caști ochii când l-ai luat, mamă”.

Cum ar fi să reziste presiunilor partenerului/părinților/grupului de prieteni/societății și să zică „nu”? 

E greu să spui nu. Și acum ies din discuția despre căsătorie - oricum, era doar un exemplu menit să vă capteze atenția :D

E greu, dar sănătos să spui nu. Desigur, asta nu înseamnă să devii porcușorul isteric care nu bea, nu mănâncă și nu... altele. Dar, uneori, trebuie să te gândești bine ce înseamnă da. Ar trebui să însemne că accepți ceva ce chiar îți dorești să faci. Sau că merită să sacrifici altceva pentru acel da pe care-l rostești. Poate că spui da unui om care îți cere ajutorul. Poate că spui da unui om față de care ai o datorie morală.

Dar să spui da numai pentru că sonoritatea lui nu te înspăimântă înseamnă să trăiești viața altcuiva.

Am realizat asta cu ani în urmă, când existența mea se transformase într-un fel de „muncă în folosul comunității” perpetuă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Să pricep că nu e obligatoriu să fiu everybody's sweetheart. Că nu e musai să fiu nici mama răniților, nici campioana sociabilității. În fond, nu se dă premiu nici pentru una, nici pentru alta.

Am hotărât atunci că, pentru o mână de oameni importanți în viața mea, cuvântul nu va exista doar ca să le spun „nu o să te las niciodată să strigi în pustiu”. Pentru ceilalți, există și varianta „De data asta nu. Altă dată, cu tot dragul.”

Nu?