Atâţia miniştri au mai rămas în închisoare. Din ăia 3 de care se bucura Traian Băsescu, preşedintele ţării, că sunt arestaţi. Sper că şi acum se bucură preşedintele. În fond, Adrian Năstase, după spusele lui Traian Băsescu, a fost cel mai bun premier pe care l-a avut România.
Şi eu mă bucur. Mă bucur că, după o condamnare penibilă, într-un dosar penibil, instrumentat penibil de nişte procurori penibili, un complet de judecată cu simţul ridicolului a pus capăt circului.
Înainte să-mi săriţi în gât: nu spun că Adrian Năstase e un sfânt; dimpotrivă. Dar spun că, în momentul în care un cetăţean este condamnat definitiv în absenţa unor probe, ca "personificare a corupţiei" - au spus-o judecătorii ÎCCJ, nu eu - se creează un precedent periculos. Înseamnă că însuşi fundamentul actului de justiţie este zguduit. Înseamnă că în orice moment, oricine poate fi săltat, judecat şi condamnat - noroc că s-a renunţat la pedeapsa cu moartea - fără probe şi poate chiar fără vină.
Nu cred că stat de drept înseamnă ca acuzarea să aibă aproape o mie de martori, iar apărarea 5. Nu cred că stat de drept înseamnă ca un deţinut să aibă dreptul legal de a fi eliberat anticipat/condiţionat, iar reprezentanţii statului să vrea să îi încalce acest drept. Nu cred că stat de drept înseamnă ca nişte procurori să invoce delictul de opinie pentru a refuza cuiva libertatea. Nu cred că stat de drept înseamnă "ăsta nu trebuie să iasă".
Stat de drept înseamnă să faci anchete, să cauţi dovezi, să convingi magistraţii că ai dreptate. Nu acuzatul trebuie să-şi probeze nevinovăţia, ci tu trebuie să-i dovedeşti vinovăţia. Şi, dacă nu ai probe convingătoare, tu, instanţa, nu condamni "pentru că aşa simţi tu". Dacă totuşi faci asta, mai bine profesezi în Coreea de Nord. Abia asta ar fi dictatură de tip asiatic, doamnă Monica Macovei.