Prietena mea, Maricica

E frumoasă. Când se înfurie, devine uşor înspăimântătoare dar asta nu o urâţeşte absolut deloc. Dimpotrivă, parcă te atrage şi mai mult, deşi ştii că apropierea s-ar putea să fie ultima ta greşeală. Uneori, nu vrei decât să stai lângă ea şi să o priveşti. Să te aşezi pe jos, cu genunchii strânşi la bărbie, şi să te umpli de mirosul ei. Se va schimba sub ochii tăi, va fi calmă, apoi te va plesni fără veste, pentru ca, înainte să apuci să-ţi revii, să înceapă să-ţi mângâie gleznele cu blândeţea unei amante. Nu e nebună; aşa e ea de când se ştie. Îţi va întoarce spatele şi se va preface că pleacă. Să n-o crezi; dacă te ridici şi mergi după ea, în câteva secunde se va întoarce şi te va  cuprinde într-o îmbrăţişare cu miros de alge şi sare.

Da, e marea. După mine, e atât de mare încât, atunci când stau aşezată pe ţărm şi o privesc, mă simt aproape cât un grăunte de nisip. Brusc, mi se pare că totul e atât de mic şi de insignifiant, încât nu merită să te necăjeşti pentru nimic, în schimb merită să te bucuri de câte ori poţi. De fiecare răsărit, de fiecare plimbare în parc, de fiecare floare, mângâiere sau zâmbet. Şi chiar de fiecare lacrimă. Fiindcă leacul pentru orice este apa sărată: sudoarea, lacrimile sau marea. (Isak Dinesen)