Oameni şi... cai

Sunt convinsă că, de fapt, câinii sunt darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut ca să nu ne lase singuri pe pământ, dar cred că un cal respiră nobleţe. Chiar şi un biet patruped, înhămat la o căruţă plină ochi cu fiare vechi, tot are aerul de demnitate tăcută a unui monarh înlăturat cu forţa de pe tron şi târât spre ghilotină.

Dar caii, din momentul în care omul i-a separat în rase şi utilităţi, şi-au intrat foarte bine în rolurile în care au fost distribuiţi. Există robuştii cai ardenezi, făcuţi parcă să mute munţii din loc. Micuţii ponei, care acum distrează copiii, erau cândva sortiţi să tragă cărucioarele pline cu cărbuni prin galeriile minelor. Delicatul pursânge englez, numai bun pentru curse şi pentru odioasa goană după vulpi, peste câmpurile din Regat. Şi câţi alţii... Oare ce s-ar întâmpla dacă am încerca să folosim un ardenez la curse? Sau un ponei la vânătoare? Sau un pursânge în mină? Cu chiu, cu vai, poate că s-ar descurca. Sau poate că nu. Dar atunci, de ce să nu te gândeşti de la bun început la ce vrei să foloseşti calul ăla şi să-ţi iei unul care să se potrivească „fişei postului”?

Dacă îţi place momentul în care calul tău primeşte coroană şi medalii după ce a câştigat o cursă, dacă ştii că nu poţi greşi pariind pe el, dacă îţi creşte inima când vezi invidia înverzind feţele celor ce nu înţeleg cum de te-a lovit aşa un noroc, NU ÎNCERCA SĂ ÎL PUI LA CĂRUŢĂ. Nu numai că nu o să-i placă să tragă, dar s-ar putea să rupă osia, să-ţi ardă o copită în faţă şi să fugă. Nu e păcat de el? De ce să-ţi iei un cal de curse, când tot ce vrei e o biată mârţoagă bună de pus în ham?... Dacă o faci doar ca să te lauzi că ai reuşit să pui jug unui pursânge, atunci mai bine ia-ţi un câine.