SRI+SIE= Love

Totdeauna m-am întrebat cum e să fii spion. Şi totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie o muncă al naibii de interesantă - cu toţii am văzut măcar un film cu James Bond, nu? Cu toate astea, abia azi am realizat cam cât de interesantă poate fi, de fapt, munca de spion. Revelaţia? O ştire despre achiziţiile planificate de Serviciul de Informaţii Externe. Pe lista de cumpărături a spionilor români se află medicamente în valoare de vreo trei sute de mii de euro. Hai să zic că poate, în vreo misiune, oamenii ajung să facă snorkeling prin cine ştie ce mlaştină plină de ţânţari anofeli sau să mănânce de pe jos pe malul Gangelui; could be. Dar la ce Doamne, iartă-mă, le trebuie 50 de tuburi de unguent rectal şi 10 tuburi de cremă vaginală?! Ce metode de investigaţie folosesc oamenii ăştia? OK, înţeleg, trup şi suflet în slujba patriei, da' chiar cu tot trupul? Spionilor noştri nu le mai rămâne nimic doar... al lor? Recunosc, informaţia mi-a zdruncinat puţin imaginea şi convingerile despre ce va să zică munca în intelligence. Adică spionii lucrează cu fundul? Asta ar explica multe...

Dar, cum totul se leagă pe lumea asta şi toate au o cauză, trebuie spus că, înainte ca SIE să cumpere alifii pentru fund şi pentru alte părţi delicate, SRI a cumpărat Viagra. Motivul? Ajută la creşterea tensiunii. Până una alta, văd că Viagra luată de SRI le-a crescut tensiunea celor de la SIE...

Nemţii sunt ciudaţi. Normalitate made in Deutschland

Nemţii nu ştiu nimic. Cum e posibil ca un preşedinte de ţară să demisioneze pentru că e implicat într-un scandal de corupţie şi "din cauza asta nu se mai bucură de încrederea populaţiei"? Păi ăsta e motiv de demisie? Doamne... Christian Wulff nu stăpâneşte regulile de bază ale deţinerii unei funcţii înalte în stat. Dacă s-ar fi uitat vreun pic la ce se întâmplă pe aici pe la noi, ar fi învăţat că, dacă, prin cine ştie ce aliniere nefastă a astrelor, ţi-ai băgat mânuţele unde nu trebuie şi s-a aflat, trebuie să:

• negi vehement acuzaţiile;
• urli mai tare decât ăia care te acuză;
• aminteşti de eventuale miş-maşuri ale acuzatorilor (reale sau inventate);
• spui că absolut toate probele împotriva ta sunt fabricate sau că sunt fapte complet inocente, răstălmăcite de răuvoitori;
•  acuzi opoziţia de... hm... nu contează de ce, dar e musai s-o acuzi;
• îţi închei intervenţia (transmisă în direct la oră de vârf pe toate posturile TV importante, ce, biroul de presă doarme în papuci?!) în lacrimi, cu bărbia tremurândă;
• spui cu glas şovăielnic şi ochii umezi "Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!" Nu contează că eşti neamţ; tot lui Patriciu trebuie să-i fie ruşine, că ştie el de ce.

Haideţi domnu' Wulff, ce dreacu' dom'ne, că vă credeam mai capabil... Pentru leşinatul ăla de împrumut să vă daţi  aşa demisia? Ne luăm dintr-atât? Păi dacă v-ar fi acuzat cineva că aţi vândut o flotă, că v-aţi făcut cadou o casă, că v-aţi trimis fetiţa în Parlamentul European deşi nu ar fi trebuit să intre nici măcar la liceu, ce făceaţi, vă puneaţi juvăţul de gât?... Christiane, zău, n-ai tărie de caracter, tată...

Săracii...

Ce înseamnă, de fapt, să fii sărac? Să nu ai ce mânca? Să nu ai unde să dormi? Să umbli desculţ şi în zdrenţe?

Eu cred că, de fapt, să fii sărac înseamnă să ai ce mânca, dar să nu ai cu cine să împarţi mâncarea. Să ai un loc în care să dormi, dar să nu ai cu cine să vorbeşti înainte de a te întinde în pat. Să poţi avea toate hainele şi accesoriile din lume, dar să nu ţi le cumperi pentru că îţi plac sau pentru că îţi trebuie, ci pentru că te ajută la consolidarea statusului social. Să nu te dai discret cu un parfum ca să miroşi frumos, ci să torni cu nemiluita, pentru ca dâra sufocantă pe care o vei lăsa în urmă să le spună celorlalţi că îţi permiţi să consumi o sticlă de eau de toilette la două zile. Să nu îţi alegi maşina în funcţie de utilitate şi de nevoile tale de deplasare, ci în funcţie de prestanţă şi de numărul de cai putere. Să evaluezi oamenii după active, şi nu după acţiuni. Să te întrebi în permanenţă dacă cei care îţi stau în preajmă o fac pentru cine eşti, sau pentru ce ai. Să nu te poţi bucura de nimic care nu costă bani. Să nu îţi doreşti decât lucruri - sau oameni - pe care să poţi pune o etichetă.

DA! Există oameni mai săraci decât cei care dorm în parc, pe o bancă, înveliţi cu ziare. Există oameni atât de săraci, încât tot ce au pe lume sunt banii.

Queen Of The Night

Where do broken hearts go?

Can they find their way home?

Nu ştiu. Nu ştiu nici unde se duc inimile frânte, nici dacă îşi găsesc drumul spre casă. Nici măcar nu ştiu dacă există un loc anume al inimilor frânte, pentru că ele nu se simt nicăieri acasă. Se simt hăituite, neînţelese şi adesea sfâşiate chiar de către cei care ar fi trebuit să le repare.  Inima ei a poposit puţin aici, încercând să-şi vindece rănile. Nu a reuşit decât să fie rănită şi mai profund. Aşa că şi-a continuat drumul.

I hope you find your way home, Whitney.

foto: bet.com

Repetent la empatie

Nu voi susţine că românii sunt, în esenţă, harnici, deschişi şi primitori. Vorbele astea cam aduc a vrăjeală de marketing. Există FOARTE mulţi distinşi reprezentanţi ai naţiei care mai degrabă ar freca menta până curge din ea mojito, care se feresc să le comunice vecinilor fie şi preţul noii pubele din curte - dacă îi muşcă de piept şarpele invidiei? - şi care ar pune, cu dragă inimă, câinii pe orice vizitator potenţial. Dar nici nu se poate spune că, de la Apuseni până la Constanţa, toţi suntem nişte putori odioase care stau în mizerie şi aşteaptă să le mănânce gărgăriţele.

Probabil că, prin satele care acum sunt îngropate sub nămeţi - à pro pos, dacă mai aud pe careva spunând că iarna fără zăpadă nu e iarnă, îl plesnesc de-l expediez direct în Antarctica, să se bucure de "peisajul de poveste" forever, împreună cu urşii polari - prin satele alea, zic, o mai fi şi vreun beţiv care a murit îngheţat de la poartă pân' la uşă, dacă venea de la birt unde consumase cu talent. Or fi şi tembeli care spun că zăpada vine de sus şi, în fond, dacă Dumnezeu a lăsat-o aşa, cine suntem noi să ne punem de-a curmezişul? Nu zic nu, or fi. Dar majoritatea nu sunt nesimţiţi. Doar neputincioşi în faţa tonelor de zăpadă şi a zecilor de kilometri pe oră de viscol.

Nimeni nu vrea să se sufoce în casă pentru că nămeţii au îngropat toate uşile şi ferestrele, să moară de frig pentru că nu se poate ajunge la magazia cu lemne, sau de sete pentru că, în locul fântânii, acum nu sunt decât troiene.

Tocmai de asta, palma groasă  dată de Mihai Răzvan Ungureanu după ceafa înzăpeziţilor, "leneşi", după domnia sa, şi-ar fi găsit locul mai repede peste scăfârlia celor care ar fi trebuit, de pildă, să monteze parazăpezi pe şosele şi nu au făcut-o, în schimb plătesc contracte grase firmelor de deszăpezire ca să umble cu pluguşorul pe străzile secundare fără să cureţe nimic.

Oricum, o treabă am rezolvat-o: nu eram sigură dacă MRU are sau nu stofă de prim ministru al României. Acum m-am convins că prima şi cea mai importantă calitate o-bli-ga-to-ri-e pentru a ocupa această funcţie nu numai că nu îi lipseşte, dar îi şi prisoseşte: este mai arogant decât Năstase şi Tăriceanu la un loc. Iar a ales bine Divinul!

Au vrut capul lui Traian, au primit un cap în gură

Dragilor, știu că unii dintre voi așteptau cu oarecare curiozitate reacţia mea la demisia lui Boc, dar... vă mărturisesc că nu am ştiut în ce cheie s-o citesc. Şi vă spun sincer că nici acum nu sunt foarte sigură că ştiu.

Prima dată am primit informaţia pe email şi am crezut că e o glumă. Vorba aia, la câte tăvăleli şi-a luat până acum, nu ştiu ce ar fi trebuit să se întâmple ca Boc să zică "ajunge!" După care am văzut că oamenii deja se băteau în breaking news-uri pe la posturile de ştiri şi m-am prins că e pe bune.

"L-a dat Divinul afară", m-am gandit. E clar, l-a ţinut până la trei noaptea numai în şuturi şi până la urmă i-a spus "maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară".

Ipoteza mi s-a fâsâit când am văzut că interimatul lui Predoiu a fost de numai câteva ore. Păi, dacă îl concediase Divinul pe Boc, normal era să-l calce în picioare până la capăt, nu? Adică, să-i spună "OK, eu te-am pus să-ţi dai demisia, da' stai capră până zic eu pe loc repaus!". Or, Boc şi-a anunţat demisia, şi-a luat pa de la miniştri, şi-a strâns BOCceluţa şi dus a fost! "Hopa, stai că a descoperit ăsta micu' că are cojones", mi-am zis.

Şi totuşi... când am văzut că şeful SIE "a fost desemnat în funcţia de ministru desemnat", ca să-l citez pe Divinul Zero (oare de unde putea fie-sa a' mică să înveţe aşa vorbă dulce?), nu am mai înţeles nimic din nimic.

Cum... şeful unui serviciu de informaţii înlocuieşte un premier detestat de populaţie, huiduit şi căruia  i s-a cerut demisia non-stop de când au început oamenii să se strângă în Piaţa Universităţii? Ca ce chestie? Tu, preşedintele ţării, spui că cel mai important e ca guvernul să facă şi să dreagă ca să aducă stabilitate economică şi, în loc să desemnezi un economist, un bancher, un şmenar, în fine, un băiat care le are cu banii, îl pui pe Mihai Răzvan Ungureanu? Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu omu', e inteligent, instruit, bravo lui. Dar ar fi ca şi cum un filosof s-ar apuca să dea sfaturi unei echipe de chirurgi în timpul unei operaţii pe creier. Nu se face...

A, şi à pro pos de chirurgi: echipa din sala de operaţie s-ar părea că e formată tot din brancardieri, ca şi până acum. Vorba lui Caragiale: "să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic". Mult-vehiculata listă de viitori miniştri seamănă aproape la fotogramă cu demisionarul cabinet Boc. Nu se regăsesc domnii Igaş sau Ialomiţianu, dar Nuţi, Funebru, Boagiu şi restul găştii sunt fix acolo de unde ar fi trebuit să plece.

A schimbat Divinul tactica? La guvernele Boc 2, 3, 4 etc, schimba miniştrii şi păstra premierul. Acum s-o fi prins că e groasă şi s-a gândit să facă un sacrificiu ca să îmbuneze electoratul? Să fi avut tastatura aurită cei de la Times New Roman când, în prima zi de Piaţă au scris (într-un LIVE TEXT extrem de amuzant) că "mai e puţin până când Traian Băsescu îl va oferi pe Boc mulţimii furioase"? Chestia e că mulţimea tot furioasă a rămas... Vorba aia: cel mai rău câine e ăla flămând. Iar România e la dietă cam de multişor...

Igaş. Impetuosul Igaş

Unde nu-i cap, vai de picioare.

Aşa zice proverbul. Unde nu-i cap, vai de urechile celor ce ascultă, aş zice eu. Igaş, în schimb, nu zice multe, da' şi când le zice... stă branconieru'-n coadă de mirare.

Bietul  nostru ministru de interne, a cărui unică apariţie în focul protestelor a fost undeva, pe lângă Piaţa Universităţii, dar suficient de departe încât să nu care cumva să se intersecteze cu protestatarii, a reuşit chiar şi atunci s-o dea de gard. Nu gramatica, ci doza minimă de inteligenţă şi bun simţ. I-a răspuns unui om care spunea că şi-a pierdut slujba şi nu are cu ce să îşi hrănească cei doi copii că "există oameni care îşi doresc copii şi nu îi pot avea, aşa că ar trebui ca noi, cei care îi avem, să ne bucurăm de ei". Nici măcar omul ăla nu a mai avut replică în faţa unei asemenea mostre de idioţenie pură.

Dar asta a fost atunci... Pentru că acum, Igaş loveşte din nou! De data asta, face apel la cetăţeni să nu iasă din casă pe jos sau cu maşina sau cu iahtul sau cu trotineta sau cu ce-o fi, că nici nu mai contează, "decât dacă este impetuos necesar". Deci, nu imperios. Aha. Adică, dacă te loveşte aşa o pasiune bruscă şi fulgerătoare, căreia nu i te poţi împotrivi şi te urci ca o furtună la volan, conduci ca un nebun, înfruntând şleaurile de pe străduţe şi nămeţii din parcare pentru că ieşirea ta din casă în peisajul nostru de Bucureşti Yakuţkian a fost determinată de o patimă de nestăvilit.

Domnu' Igaş, să ştiţi dom'ne că sezonul de vânătoare la vocabularul limbii române nu s-a deschis. Şi, dacă o să continuaţi să mierliţi cuvintele aşa, mişeleşte, cu capcane şi carbid, s-ar putea să vă treziţi cu o acuzaţie de branconaj lexical. Să cadă Guvernu' dacă vă minţ!

Tupeu de pedeleu

De când am aflat de intenţia liderilor USL de a merge la Bruxelles pentru a prezenta situaţia politică şi socială din România, n-am ştiut dacă să mă bucur sau să mă enervez. Pe de-o parte, prea îmi suna a „jalbă-n proţap” şi a smiorcăială gen „mama lu' Gigel, să ştiţi că Gigel mă trage de codiţe”. Pe de alta, mă gândeam că pare a fi singura soluţie de a-i face pe onor guvernanţi să-şi bage minţile în cap. Totuşi, Bruxelles-ul rămâne o figură autoritară chiar şi pentru şleahta nelegiuto-legiuitoare şi guvernantă.

Le-am auzit, pe rând, discursurile – recunosc, neînţelegând de ce Victor Ponta a simţit nevoia de a se exprima în engleză, mai ales când nu o stăpâneşte îndeajuns de bine ca să se folosească de ea pentru a comunica ceva Parlamentului European, dar asta e mai puţin relevant. Enervarea mea începuse, deja, să scadă în intensitate. Am auzit – că de văzut nu aveam unde, dat fiind că toate posturile de ştiri difuzau discursul Divinului (care Divin în mod surprinzător, a decis să facă declaraţii pe la ora 16, mult înainte de orele sale obişnuite de apărut la TV – o fi fost special ales momentul, ca să-i „ecraneze” pe USL-işti? N-are cum… ) am auzit, zic, filmul… să-i spunem documentar, despre situaţia din România. Pregătit de USL, filmuleţul începea în forţă, cu Roberţica exersând adunarea şi înmulţirea artificială a voturilor. Continua cu protestele din Piaţă, cu un tânăr protestatar care explica ce vor oamenii de acolo etc. Se termină filmul şi ce-mi e dat să aud?! O voce masculină şi portocalie, care începe să facă o băşcălie proastă de colţul blocului, avându-l ca interlocutor siderat pe austriacul absolut decent şi respectabil care conducea dezbaterea. Încerc să reproduc, din memorie, dialogul halucinant care a urmat:

 - Dacă tot am ajuns la secţiunea filme, să stiţi că şi noi avem un film pe care am vrea să-l prezentăm, zice vocea.

 - Sigur că da, după dezbatere, răspunde austriacul.

 - Păi nu, acum!

 - Îmi pare rău, dar nu se poate. Noi avem în program, în continuare, 20 de minute de dezbatere şi avem traducere asigurată pentru ea.

 - Păi filmul e tradus…

 -  Nu despre film e vorba; avem traducere din două limbi, asigurată de translatori care peste 20 de minute vor pleca şi riscăm să nu mai putem purta dezbaterea.

 - Să ştiţi că era vorba despre un film serios, doar nu vă propuneam să urmărim desene animate!

Acest schimb de replici între un personaj definit exclusiv printr-un tupeu extraordinar şi un domn ale cărui principale calităţi, în momentele alea, erau bunul simţ şi calmul m-a făcut să-mi pierd orice urmă de disconfort provocat de prezenţa USL la Bruxelles cu scopul de a reclama actuala putere. Dar absolut orice urmă!

Am aflat, după aceea, că vocea i-ar fi aparţinut lui Traian Ungureanu. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, cred că bunica mea, care i-a fost profesoară de română, l-ar admonesta cu un citat din Caragiale (că tot a fost ziua lui ieri): amice, eşti idiot!