Măgarul lui Buridan

Ia uite, şi a murit tocmai când îl învăţasem să nu mai mănânce...

În ultima săptămână v-aţi simţit disperat, sub presiune, sau aţi plâns din cauza situaţiei de la locul de muncă? Aţi răspuns DA? Hmmm... nu e bine. Aveţi potenţial suicidar. Aşa zic şefii France Telecom, dar abia după ce au pierdut 25 de angajaţi care s-au gândit că focul Gheenei e mai suportabil decât munca la patron. Mai pe româneşte, s-au aruncat în cap, din frumoasa clădire corporatistă. Şi, când mai marii şi-au dat seama, ce credeţi că au făcut? Nu. Nu o şedinţă. Un sondaj. Iar întrebarea de la începutul acestei postări, cuprinsă în sondajul cu pricina, le este adresată angajaţilor. Curios lucru că li se pare necesar să aplice sondaje, când e suficient să COMUNICI cu angajaţii ca să afli că dimineaţa dilema lor nu se referă la cafeaua îndulcită cu zahăr brun sau alb, ci la lungimea optimă a propriilor vene. Îţi mai trebuie încă un dram de minte ca să realizezi că nu e bine să îi amesteci ca pe şobolanii din sac, fără să ţii cont la ce sunt buni, ce le place să facă şi, mai ales, câte ore poate rezista o fiinţă umană "în priză". Asta, ca să nu mai vorbesc de recompensa materială care ar trebui să fie direct proporţională cu glicemia şi colesterolul care cresc văzând cu ochii, invers faţă de gradul de rezistenţă a sistemului imunitar. În plus, sunt sigură că cei 25 nu sunt singurii care au "părăsit" compania. Au fost, însă, cei mai vizibili, din cauza metodei radicale pe care au ales-o. Cât de înalt trebuie să fie turnul tău de fildeş, managerule, să nu te întrebi de ce vezi tot mai puţine figuri cunoscute în jurul tău? Nu, nu memoria îţi lipseşte. Ceva mult mai important: bunul simţ. Dar, sigur, France Telecom e doar un caz izolat...

foto: www.take2wealth.com

O scrisoare pierdută. Constituţioneza fără profesor

Frână. De fapt, ca să fie pierdută, o scrisoare trebuie, mai întâi, să fie trimisă. Corect? Coreeect... Cică plicul închis (!) cu propunerea pedeleilor pentru funcţia de premier a fost trimis la Cotroceni. Ce s-a întâmplat cu el din momentul ăla, Dumnezeu cu mila. PDL-iştii invitaţi pe la televiziuni ziceau ba că nici n-ar fi fost trimisă vreo propunere, ba că "plicul a plecat, e în drum spre Cotroceni" (cu porumbelul voiajor, vorba domnului Ciorbea, că şi pe picioruşele lui de plic ar fi ajuns până atunci). În fine, ne-am lămurit cu toţii, plicul a ajuns. Ei, acu-i acu': ce scrie pe hârtiuţă? Toată lumea, mucles. Incusiv preşedintele, care la televiziunea domestică B1 Tv spunea astă seară "ei, lăsaţi, ce mai contează, ce rost are acum să..." dar cam jenat, aşa... Videanu a dat-o şi el cotită ca Autostrada Soarelui... numai doamna Udrea a dat un indiciu: "e un membru de partid". Pe cine Doamne, iartă-mă, or fi propus, de le e aşa ruşine să recunoască? O fi Naomi? Nu, nu Campbell; aia cu "De-ai fi tu salcie la maaaaaaaaaaaal..." O fi Nati Meir? Sau Vali Vijelie? De fapt, eu cred că în plicul ăla era un singur nume: Traian Băsescu. În următoarea construcţie verbală:

"Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Noi, umilii dumneavoastră slujitori, nu suntem demni să vă murdărim retina cu propunerile noastre. Aşa că vă rugăm pe Dumneavoastră să alegeţi pe cine credeţi. Inutil să vă mai spunem că orice propunere a Domniei Voastre va avea sprijinul nostru deplin şi necondiţionat.

Să trăiţi bine!"

***

"Vă citesc acum Articolul X din Constituţie. Articolul I vi l-am citit ieri".

Aţi remarcat asta în discursul preşedintelui de după consultările de miercuri? Mi s-a părut genial. Nu ştiu dacă mai sunt, dar, într-o vreme, erau nişte cursuri televizate de limbi străine. De ele mi-a amintit. Asta ce-a fost? Să învăţăm Constituţia fără profesor, curs elementar de fofilare pe lângă legea fundamentală? S-ar putea... Şi s-ar mai putea ca, pe 22 noiembrie, la prezidenţiale, să primim, pe lângă buletinul de vot, şi un test grilă, cu întrebări din Constituţia României. De exemplu:

Câte camere are Parlamentul României?

a. două, iar una e în plus
b. două, şi ambele sunt în plus
c. Parlamentul este o construcţie de utilitate igienică, ridicată în fundul curţii de la palatul Cotroceni.

foto: atitudini.files.wordpress.com

Mamă, este numai una...

Nu o singură chiftea, ca în bancul cu Bulă, ci o singură sinapsă, ca în bancul cu Traian. Ăla prost. Bancul, desigur. Şi actorul... Iar a trecut la repertoriul de telenovelă de mâna a paişpea, cu lacrimi de glicerină alternate cu hăhăială groasă. Şi asezonate cu poezii, creaţie proprie, dedicate mamei, tot proprii. Nu alea pe care i le dedică bietei femei vreo juma' de ţară, nu, unele pline de sensibilitate. Şi de viziune. O viziune în care săraca de ea e moartă, chiar dacă de fapt e bine-mersi la Constanţa. Ce nu e clar? Omul a scris acum nişte zeci de ani, pe vremea când era marinar practicant, ca să zic aşa, o poezie despre cum se întoarce el de pe mare şi se duce direct la ţintirim, la mormântul mamei care s-a prăpădit aşteptându-l. Repet, nefericita era şi atunci la fel de vie ca acum, respectiv avea puls, semnal cerebral şi respira fără aparate. Deci, cum ar veni, vie. În locul ei, dacă îmi recita fiu-meu aşa ceva, cred că îi rupeam capul. Asta aşa, de încălzire. Chit că, în poezie, el îi aduce la mormânt (câh!)o lacrimă (haide, mă, că la Divertis dădeai ditamai viitura) 3 (trei) trandafiri şi un sărut. Lacrima ca lacrima, poate era deshidratat. Un sărut, ok, atâta poate el. Iar cu trandafirii... m-a luminat mătuşi-mea, care, în înţelepciunea ei, a zis aşa: "Păi, la mort, se duce un număr PAR de flori. Putea să ducă doi. sau patru. Dar vezi tu, el de atunci visa la cei 3 trandafiri." Eu o propun de prim ministru, după moţiunea de mâine!

Luaţi cu poezie:

Deasupră-ţi cerul se înalţă

Şi de pe el privesc în jos

Sute de stele ce-l admiră

Pe bravul om prietenos

Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,

Întors din nou la ţărmul tău iubit,

Ai alergat grăbit spre casă,

Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită

Şi ai plecat încet, spre cimitir,

Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită

Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,

La capul mamei ce murise tristă,

Cu gândul la copilul ce-a crescut.

foto:mariusmina.blogspot.com

Oh, shove it!

Respect... Mai înseamnă ceva cuvântul ăsta? Azi îmi amintea cineva că "respectul se câştigă". Şi dacă cei care ţi-l datorează îţi dau ţeapă? Ei? Ce te faci? Îl cauţi în altă parte, nu? Mă gândeam eu...

Într-o postare mai veche, Coliba Unchiului Sam, spuneam că, zilele astea, replica noastră la fiecare lovitură de bici primită de la stăpân, este Yes Master, Thank you Master!.

MASTER, YOU KNOW WHAT? YOU CAN TAKE THAT WHIP AND SHOVE IT UP YOUR ASS!

REALITATEA.NET - Noi vrem respect!