vineri, 27 februarie 2009

Nu dați la față!

"Domnu', deci dați-mi voie să vă zic... Deci io aveam în mână un cuțit...aș, un cuțitaș, cum ar veni, dintre care l-am... înțepat pă un băiat de la bigies, care s-a dat așea la mine, adică io nu faceam nimica, deci a venit brusc la mine și m-a luat la omor, domnu! Domnu', ȘI A DAT LA CAP, domnu' (suspin), și la faațăăăă (hohote de plâns)"...

Cred că așa a sunat declarația lui Preda. Cum, care Preda? Ăla care și-a luat bătaie la Mall... Săracul, el înarmat numai cu un cuțitaș (cred că avea și lama tocită, de utilizare îndelungată) și animalele alea de la BGS cu lacrimogene, cu bastoane... Ce se întâmplase, în fond? O ostatică, un cuțit... mare lucru, ce să zic... Și ce, poate că trebuia să vorbească frumos cu el, că era om de înțeles, ce naiba... Să îi explice că nu e deloc frumos ce face el, că dacă l-ar vedea mama lui ar fi foarte supărată pe el și că nici Iepurașul nu o să vină din cauza asta.

Deci, normal că s-a autosesizat Procuratura! Cine a mai văzut firmă de pază care să intervină în forță??? Băieții ăștia trebuie să negocieze, să explice concepte, paradigme, și, dacă nu merge și nu merge, să îngenuncheze și să zică TE ROG...

What's wrong with this picture??? Preda e liber, CĂ NU E PERICOL PUBLIC, iar cei care și-au făcut treaba (pază și protecție) sunt acuzați de violență??? Hellloooooo!!!

În ritmul ăsta, victima unui viol o să fie identificată de agresor dintr-un grup de suspecte, și eventual și condamnată pentru că, nu-i așa, A STAT!!! Ăla buzunărit în 41 o să primească amendă că și-a ținut portofelul într-un loc accesibil, iar mortul o să fie întotdeauna de vină că s-a aflat, fir-ar mama lui de prost, fix în calea glonțului!

Hai să ne revenim, bine? E distractiv să stai cu capul în jos, lucrurile par mai interesante, dar dacă exagerezi, îți vine sângele în cap și ți se face rău... Mie deja mi-e greață...

http://www.antena3.ro/stiri/romania/firma-bgs-anchetata-pentru-violenta-in-cazul-scandalului-de-la-mall_65870.html

joi, 26 februarie 2009

...Că vă ia mama dreacu'!


Le-a amânat şedinţa, ca să ajungă el; le-a dat ziariştii afară din sală; i-a certat că nu au cheltuit banii pe care îi aveau alocaţi. Bine că nu le-a dat şi două palme. Deşi, de vreme ce presa nu mai era acolo, putea să-i dea şi cu capul de pereţi; după aia ar fi zis că s-au împiedicat. Cum, de ce? De robe, nu sunt magistraţi? Că doar despre şedinţa de azi a Consiliului Superior al Magistraturii vorbim. Aia în care întâiul magistrat al ţării a intrat cu picioarele.

Domnul preşedinte a reluat şi sintagma "vampirească", lansată deja în piaţă de Emil Boc: "infuzie de sânge proaspăt". Clar, omul are dreptate, magistraţii nu trebuie, în nici un caz, să fie anemici, pentru că au multe lucruri de făcut. În special în urma "indicăţiilor" (sic) pe care domnul preşedinte le-a trasat astăzi.

Aşa că... smirnă, toată lumea! Nici musca să nu se-audă! Şşşt! Joacă domnul preşedinte...

Ruda colaterală


Mihaela Boc lucrează, mai nou, la Guvern. E colegă cu unchiul Emil. Ce să vezi, tot Boc. Unchiul, că e mai mare, e premier. Nepoata, că e mai mică, are biroul chiar lângă el. Ca s-o aibă sub ochi. Sub ochi a avut-o și la Cluj. Unde era primar. Unchiul. Nepoata era colaterală. Rudă colaterală. După spusele unchiului Emil: rudă de gradul 5, colaterală. Oare ruda colaterală e un fel de neam mai îndepărtat al pagubei?

miercuri, 25 februarie 2009

Ieși.


"Este evident cine sunt capii bandelor si retelelor de infractori din tara, care jefuiesc, ameninta si intimideaza romanii pe care autoritatea nu-i apara !
Nu astept sa pornesti un razboi de una singura, dar macar sa creem un curent de opinie public nu numai personal ![...]
Sinuosul drum al lebedei din Austria catre graterele faraoancelor si magraonilor a trecut invariabil prin presa romana."

Sunt convinsă că recunoașteți textul de mai sus. Este un fragment dintr-un email pe care, fără să exagerez, l-aș numi hitul săptămânii. L-am primit de atâtea ori, încât cred că pot recita fraze întregi, din memorie. Da, l-am citit de fiecare dată, cu atracția morbidă cu care se apropie trecătorii, de creierii împăștiați pe caldarâm ai victimelor accidentelor rutiere. L-am citit de fiecare dată, pentru că nu-mi venea să cred că oameni pe care îi cunosc, oameni inteligenți, cultivați, de lume, sugerează să se răspundă unui val de ură cu și mai multă ură. Asta ați priceput voi? Asta vă e soluția? De ce nu soluția finală? Dacă tot ne apucăm de treabă, măcar s-o ducem până la capăt, nu?

Nu sunt avocata țiganilor. Nici a italienilor, nici a românilor, nici a evreilor, nici a negrilor, nici a musulmanilor, a puilor de focă sau mai știu eu a cui. Nu. Sunt doar un om care crede că ura ne coboară pe cel mai jos nivel de pe scara evoluției. Pentru că exclude rațiunea.

Tu, care citești această postare, ai dat forward la emailul cu pricina? Dacă da, acceptă un sfat amical: nu îmi mai citi blogul, îți pierzi vremea. Tu vei continua să crezi în superioritatea unora în fața altora, iar eu voi continua să cred în oameni. Da. Chiar și în tine.

luni, 23 februarie 2009

"And the Oscar goes to..."


Sunt cuvinte cu care ne-am obișnuit, pe care le așteptăm, cel mult, cu emoția provocată de curiozitate - Cine ce rochie mai poartă? Oare câștigă filmul meu preferat?

Ne gândim că Ei, zeii, premiații, aleșii, privesc toată agitația cu blazare și, în cel mai bun caz, cu o ușoară iritare - Am prea multe ținute dintre care să aleg... O să stau lângă X și nu o pot suferi etc.

Nu.

Sau, poate că e adevărat, dar numai până când urcă pe scenă să-și ia statueta. În acel moment, încetează să mai fie zei și redevin copii. Pe măsură ce urcă treptele scenei, divele redevin fetițele de 5 ani care se împiedicau prin casă încălțate cu pantofii mamei, încercând să imite mersul vreunei starlete la modă, cei mai fascinanți și doriți bărbați ai planetei sunt, din nou, puștii acneici care plângeau noaptea pe înfundate pentru că îngerul blond din vecini i-a ignorat la ora de sport, iar cel mai apreciat compozitor de muzică de film e, iar, băiețelul chinuit de interminabile lecții de pian.

În momentul în care ajung pe scenă, în dreptul microfonului, mâinile mângâie statueta aurie, reflectoarele îi orbesc, vuietul aplauzelor trece cu greu de bubuitul propriului puls care le răsună în urechi iar lacrimile li se înnoadă în gât; transformarea e completă.

Atunci, sunt copleșiți de toate dorințele nespuse dar împlinite, de visurile ciobite și lipite la loc, de toate temerile cumplite care îi bântuie când sunt singuri, și care dispar ca monștrii de sub pat când se aprinde lumina. Dintr-odată, vine revelația: YOU LIKE ME! YOU REALLY LIKE ME!

Cum face opinia când se sperie?


De multă vreme tot aud expresii de-astea, corozive pentru timpan, dar ultimele evenimente violente (din țară și de aiurea) au readus în actualitate și în corzile vocale ale vorbitorilor în public, fie ei jurnaliști, politicieni, polițiști sau oameni obișnuiți, nenorociri cum ar fi:

  • opinia publică este șocată
  • aceste lucruri au speriat opinia publică
  • reacția opiniei publice a fost...
  • opinia publică este revoltată
Și, încununarea cacofonico - pleonastică a datului de pământ cu logica până îi sare sângele pe pereți a fost... țineți-vă bine: opinia publică CREDE!!!

Da, oameni buni. Rog opinia publică să mă ierte că, până acum, m-am adresat domniei sale atât de ireverențios, când toată lumea se încăpățânează să o personifice. Înțeleg că ea este o entitate care poate fi șocată, speriată, revoltată, și toate astea pentru că ea GÂNDEȘTE! Opinia poate să CREADĂ chestii, domnule!

În îngustimea minții mele, eu chiar acceptasem definiția potrivit căreia Opinie publică = părerea publicului într-o anumită chestiune. Înțeleg că sunt depășită, dar nu pot să nu mă întreb: cum face opinia asta publică atunci când se sperie? Țipă? Leșină? FACE PE EA? Eu cred că ultima variantă e cea corectă și de asta crește nivelul oceanului planetar...

sâmbătă, 21 februarie 2009

Nu mai rămâne nimeni


Forza Nuova, gruparea de extremă dreapta din Italia, a organizat în această seară, la Roma, în Piaţa Bocca della Verita, un miting de protest faţă de valul de violenţe sexuale înregistrat în Peninsulă în ultima vreme şi pentru care principalii suspecţi sunt imigranţii, inclusiv cetăţeni români.

Știrea completă o găsiți aici:

http://www.realitatea.net/peste-100-de-extremisti-au-demonstrat-la-roma-impotriva-prezentei-imigrantilor-in-italia_463516.html


Nu comentez. Vreau doar să vă arăt ce a postat pe internet, în urmă cu aproape o lună, pe pagina sa de Facebook, un ITALIAN:

"Prima di tutto vennero a prendere gli zingari
e ne fui contento, perché rubacchiavano.
Poi vennero a prendere gli ebrei
e stetti zitto, perché mi stavano antipatici.
Poi vennero a prendere gli omosessuali
e ne fui sollevato, perché erano fastidiosi.
Poi vennero a prendere i comunisti
e io non dissi niente, perché non ero comunista.
Un giorno vennero a prendere me
e non era rimasto nessuno a protestare."
- Bertolt Brecht -

Nu am răbdare să caut traducerea, așa că iat-o pe a mea, ne-literară:

Întâi au venit să îi ia pe țigani și am fost mulțumit, pentru că furau. Apoi au venit să îi ia pe evrei și am tăcut, pentru că îmi erau antipatici. Apoi au venit să îi ia pe homosexuali și am fost ușurat, pentru că erau obsceni. Apoi au venit să îi ia pe comuniști și nu am spus nimic, pentru că nu eram comunist. Într-o zi, au venit să mă ia pe mine și nu mai rămăsese nimeni care să protesteze.

joi, 19 februarie 2009

Sunt româncă, deci violez



Toți arabii sunt teroriști... Toți italienii sunt mafioți... Toți columbienii sunt traficanți de droguri... Toți țiganii sunt hoți... Toți românii sunt violatori...

Ce simple ar fi lucrurile dacă toate aceste propoziții ar fi adevărate, nu? În orice secundă a vieții sale, fiecare om de pe planeta asta ar ști exact cum să se raporteze la ceilalți, ce să le ceară, ce așteptări să aibă din partea lor, de cine să se ferească și cu cine să colaboreze. Ar fi tare, nu? Nu mai întrebi omul ce știe să facă, nu-i mai dai teste de aptitudini sau de inteligență, îl bagi direct la pârnaie, sau îl faci CEO.

Dar, cum
c'est la vie, toujours parchive, propozițiile alea NU SUNT ADEVĂRATE!

Da, OK, islamul presupune o altă abordare a Divinității, mai "activă", (a-pro-pos, Allah înseamnă Dumnezeu, știați?), cele mai roditoare plantații de coca sunt în America Latină, iar Mailat venea din România. Așa, și? Asta înseamnă că orice arab care viețuiește pe planeta asta este un depozit de muniție ambulant, că orice țigan are ochii cu raze X și îți vede în buzunare, că toți evreii sunt mega oameni de afaceri, că orice italian îți poate face o ofertă pe care să nu o poți refuza, sau că toți românii se comportă ca după o supradoză de Viagra? Să fim serioși, carabinierii au șomat până să vină românii în Italia? Erau o chestie pur decorativă, ca garda de la Palatul Buckingham? Între infractorii din Peninsulă, cam care e ponderea REALĂ a românilor?

Da, e mult mai comod să faci generalizări, dar e comod numai pe termen scurt. Că pe termen lung... așa s-a iscat al Doilea Război Mondial. Și era cât pe ce să se iște și al treilea. Or, pe criza asta...

Ca metodă de lucru în exercițiile de logică, generalizarea e bună; dar în viața reală, ea naște monștri. Hai să lăsăm Auschwitz-ul să fie ce este: o modalitate de a ne aminti că niciodată nu mai trebuie să renunțăm la rațiune.

duminică, 15 februarie 2009

Low Society Club


Dacă le zici că nu se mai poartă dinţii din faţă, dau fuga la dentist să şi-i scoată; dacă îi anunţi că ultimul răcnet în materie de interior decoration este hârtia igienică ornată cu cristale Swarovski, fac pe dracu'n patru să-și ia și ei, indiferent cât o să le sângereze fundul din cauza asta. Ei sunt auto-proclamata "lume bună" a Bucureştiului. Sâmbătă seara, îi vezi cum se înghesuie la intrarea în club (oricare ar fi el, scump şi fiţă să fie), cu evlavia cu care se grăbesc creştinii practicanţi să prindă începutul slujbei de duminică. Dintr-un Mercedes frumușel coboară un nene mai degrabă urâțel, care se mai și scarpină în fund (o fi de la cristalele de pe hârtia igienică); apare și un june cu înfățișare de student British, cu gâtul delicat înfășurat într-un fular Burberry, care trage un scuipat foarte Romanian și se îndreaptă cu pași egali și plin de autosuficiență spre intrare. Acolo, două dudui care par să se rupă dacă bate aerul condiționat ceva mai tare, ies revoltate să-și ducă hainele la mașină - " nu au garderobă, dragă, nu se poate aşa ceva"- numai ca să revină zgribulite în promiseland.

Mi-a părut bine că am trecut pe acolo (doar pe afară, nu vă scandalizați). Am reținut următoarele: trebuie neapărat să-mi cumpăr o pereche de pantaloni albi transparenți (să se vadă tanga, faaaaatăăăă), niște pantofi roșii cu talpă neagră, pe care să-i asortez la ciorapi negri cu model vălurit. Neapărat trebuie să stau cu buzele țuguiate, să-mi pun gene de păpușă și să nu mă sperie pneumonia pe care aș putea s-o fac pentru că bântui despuiată prin parcarea clubului, doar-doar m-o remarca (sau remorca) și pe mine vreun investitor...

A! Și un pont: contrar credinței populare, ăia care se scarpină în fund când coboară din mașină nu sunt mitocani, dimpotrivă, fac parte din high-life, iar ăsta este un efect secundar al hârtiei igienice cu Swarovski. Cred că deja a devenit un salut secret. Şşşşşt... să nu ziceţi că eu v-am spus...

sâmbătă, 14 februarie 2009

Soluţii de refinanţare: varianta "banii, viaţa sau mustaţa"


E criză. Asta ştim deja. Şi o şi simţim: mai creşte o dobândă, îţi respinge banca dosarul de credit, patronul te trimite în concediu pe durată nedeterminată. Criză, criză, da' gura noastră să nu mănâncă şi ea ceva, mititica? Aşa s-or fi gândit ăia 2 (4, cu tot cu şoferul şi cu ăl' care ţinea de 6), care au jefuit ieri Banca Transilvania din Cluj.
Au făcut cum văzuseră ei la televizor; numai prada n-a fost ca la televizor: nici 70.000 de euro, în lei, zice BT. Păi ce jaf e ăsta, frateeee? În locul hoţilor, mă întorceam să le dau banii înapoi - "mă iertaţi, cred că, din greşeală, v-am luat mărunţişul de ţigări..."
Bine, dacă s-ar pricepe un pic la afaceri, hoţii ar veni înapoi la bancă, dar îmbrăcaţi frumos, la costum, cu cei (aproape) 70 de mii într-o servietă de aluminiu şi i-ar spune casierei: "Bună ziua, fiţi amabilă, am vrea să facem un depozit la dumneavoastră; ce dobândă aveţi pentru lei?"
Eu m-am gândit că poate oamenii aveau un credit cam de valoarea asta şi, na, atâta le-a trebuit. "Da", a spus colegul meu Radu Soviani, "şi l-au refinanţat de la Banca Transilvania". Recunosc, la varianta ASTA de refinanţare nu mă gândisem niciodată. Dar, atâta timp cât nu te prinde nimeni... În fond, câţi nu s-au "finanţat" sau "refinanţat" aşa?... Sigur, nu cu pistolul în mână. Tocmai de asta, ei nu trebuie căutaţi în topurile infractorilor periculoşi, ci în Topurile publicate anual în reviste cu hârtie lucioasă şi cu poze zâmbăreţe.

Dar, să revenim la marele jaf de la Cluj. Ieri, citind ştirea (chiar pe post) mă bufnea râsul, pentru că îmi aduceam aminte (da, ştiu) de un banc:

Undeva, la marginea unui oraş, în faţa unui bloc mai jerpelit, un nene cosea iarba. La un moment dat, un planor purtat aiurea de vânt se izbeşte de bloc pe la etajul 6 şi îi cade omului la picioare. Ăsta îşi dă basca mai pe ceafă şi, proptit în coasă, fluieră a pagubă: "ţară de rahat, atentate de rahat..."

miercuri, 11 februarie 2009

The Gods of Rock and Roll

Încă de la intrare, te simţi umil şi, în acelaşi timp, special, de parcă doar tu şi o mână de aleşi aţi avea dreptul să pătrundeţi acolo. 

Treci pe sub colonadă, privind în sus ca un copil şi păşind cu grijă să nu te împiedici de treptele largi de piatră. Intri. E cald şi miroase frumos, nu e fum, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lumina e caldă, filtrată de sticla colorată şi vine de sus, de undeva din centrul încăperii.

De pe pereţi te privesc chipuri pe care parcă le ştii dintotdeauna, figuri pe care le simţi aproape, chiar dacă realizezi că, în viaţa asta, cel mai aproape de ei o să fii acum, aici, când priveşti, prin cristalul care le protejează, piese de îmbrăcăminte pe care ei le-au purtat cândva. Şi pe ele le ştii. Ai vrea să le poţi atinge, să simţi textura materialului, mirosul pielii tăbăcite, să te convingi că sunt reale. Îţi opreşti în zbor mâna care se întinde spre ele şi, zâmbind mai mult pentru tine, te aşezi şi ceri împărtăşania: "40 de Jack. Cu gheaţă."

Eşti la Hard Rock Cafe. Templul ridicat pentru a-i slăvi pe zeii păcătoşi ai muzicii. Cei pe care Dumnezeu i-a sărutat pe frunte.