Cu mască, fără mască

Teatru de păpuși.

Teatru pentru copii.

Teatru clasic.

Teatru modern.

Teatru absurd.

Teatru închis.

E cronologia prezenței teatrului în viața mea.

 A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.

Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.

Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.

Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția  - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.

Nimic. 

Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.

La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.

Allez, hap!

Cea mai eficientă metodă de dresaj e o combinație între pedeapsă și recompensă.

Treptat, pedeapsa e sublimată și devine frică de pedeapsă, așa că nu mai e necesară. Animalul cu pricina știe că, dacă nu execută corect comanda, îl așteaptă - în funcție de abilitatea și „omenia” dresorului - o pedeapsă care poate fi orice, de la o simplă  smucitură de zgardă până la o lovitură de bici. Așa că se străduiește să execute impecabil comanda. Nu atât de dragul recompensei, cât de frica pedepsei.

Nu există emoție mai puternică decât frica. Nu, nici măcar iubirea, terminați cu poeziile și unicornii. Absolut nimic nu e mai tare decât descărcarea aia de adrenalină din fața pericolului, cea care te face să fugi sau să te lupți.

Sau să încremenești, așteptând, chircit, lovitura letală.

În câteva zile, se face un an.

Un an de când trăim ca niște animale de circ bine dresate, ascultătoare, care sar prin cercuri de foc, fac tumbe, se așază în poziția „culcat” când aud plesnetul de bici și fac sluj când lesa se lungește un pic.

Suntem gata să facem orice, să acceptăm orice, să executăm orice ordin, de frica pedepsei. DOAR de frica pedepsei. Frică pe care unii au internalizat-o atât de profund, încât au ajuns să se confunde cu dresorul. Spun „doar de frica pedepsei” pentru că recompensa este atât de îndepărtată, încât cei mai mulți dintre noi nici măcar nu mai credem în ea.

Eu, una, nu mai cred în recompensă. Cred doar în menajeria asta în care am ajuns să trăim, fiecare în cușca lui, cu botnițe purtate inutil pentru că oricum nu mai avem nici zvâc, nici mușcătură, chit că dinții ne-au rămas. 

În câteva zile, se face un an de când un pericol real ne-a creat niște gratii imaginare.

În câteva zile, se face un an de când, la ora stabilită, ne întoarcem, cuminți, în cuștile noastre cu uși deschise.

În câteva zile, se face un an de când plesnetul de bici ne-a devenit cântec de leagăn.

În câteva zile, se face un an pierdut.

În câteva zile, se face un an.

Covid made in Romania

Există tulpină de Covid englezească, tulpină sud-africană și Dumnezeu știe câte or mai fi. Ca de obicei, noi le importăm și atât. Ce era, domnule, să fi avut o tulpină românească de carcalac? Ei? Să intrăm pe piața europeană cu un produs nou și competitiv?

Îmi și închipui întâlnirea dintre serul anti-Sars-Cov-2 inventat prin străinătăți și Covidu' românesc.

- Hai noroc! Ce-i cu tine p-aici? Cine ești?

- Hello! Sunt... Asta... Come si dice se zice la voi... Ăăă... Vaccin.

Covid.ro îl privește lung, plescăie a îndoială și grăiește:

- Ce vaccin ești tu, măi, amărâtule?

- Anti-Covid.

Covid.ro râde mai să leșine. Când își recăpătă suflul, întreabă:

- Anti ce, mă, săracule?

Serul răspunde, cu ochii în pământ și cu voce mică:

- Anti... Covid.

- Păi eu sunt Covid. Ia, ce-o să-mi faci?

- O să te... omor?

Covid.ro izbucnește într-un nou hohot de râs, scuipă subțire într-o parte și zice:

- Băi, prăpăditule, fii atent: tu pe mine n-ai cum să mă omori, m-ai înțeles?

- Păi specialiștii spun că...

- Lasă-mă cu vrăjeala asta, îl întrerupe Covid.ro, dând a lehamite din mână. Fii atent: ia d-aici plicu', zi-i șefului tău că ți-ai făcut treaba și să nu te mai prind pe lângă mine, că-ți rup făcătura aia de proteină  spike și te bat cu ea, după care mi-o agăț la retrovizoare. Clar? Ia, hai, să-ți văd mersu'.

Serul pleacă târșâindu-și piciorușele, cu capul în pământ. Covid.ro se uită o vreme după el, apoi se îndepărtează, îndreptându-și geaca de piele și bombănind:

- Să mă omoare, auzi la el... Fraieru' nu știe că mie numa' frecția cu oțet și țuica fiartă îmi vin de hac.

foto: pinterest

ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET. DACĂ NU MAI POȚI FACE HAZ DE NECAZ ÎNSEAMNĂ CĂ ȚI-AI PIERDUT SIMȚUL UMORULUI ȘI AR FI INDICAT SĂ CONTACTEZI DSP.