Mulți oameni religioși. Nu, nu credincioși; religioși. E o diferență mare între cele două.
Oamenii religioși urmează un set de reguli, de norme, de cutume, de „așa e bine, mamă”, fără să se gândească de ce o fac. Fără să se gândească la nimic. Și, mai cu seamă, fără să simtă. Deloc. Pur și simplu, fac, în mod automat, o seamă de gesturi.
Oamenii credincioși gândesc. Își pun întrebări. Se îndoiesc. Simt. Se ceartă cu Divinitatea, oricum ar numi-o. Îi cer socoteală. Se împacă. Se ceartă iarăși. O simt acolo, cu ei, vie.
Religia fără credință e mecanică pură. E automatism. E coajă.
Credința, chiar și fără dogmă, e simțire. E emoție. E carne și spirit. E culme și abis. Este orice, numai ambalaj sec nu e.
Omul religios o să pupe icoana sau statuia, o să-și facă o cruce sau mai multe, o să bată mătănii în biserică, poate o să dea un acatist și, când o să iasă de acolo, o să fie la fel de rău, de întunecat, de urâtor cum era și înainte să intre.
Omul credincios o intre sau nu în biserică și o să înțeleagă că icoana sau statuia e doar un simbol; că nu e nevoie să o atingă ca să simtă că Universul răsuflă prin el. Că lemnul și vopseaua nu țin loc de suflet, nici de lumină. Că Divinul e peste tot, dacă ai ochii și mintea deschise să-l vezi. Că, adesea, Divinitatea râde de regulile inventate de oameni. Că singurul lucru de care trebuie să ții cont ca să-i fii pe plac e bunătatea. Că Universul te acceptă așa cum ești, iar, dacă el, Universul i-a creat pe alții altfel decât pe tine, cine ești tu să-i nesocotești creația?
Omul religios crede în reguli.
Omul credincios crede. Și atât.