Despre scris

Să scriu despre scris. Ce ciudat. E aiurea să scriu despre ceva atât de natural. Scriu de când mă știu. Întâi au fost litere disparate, mâzgălite cu creioane colorate pe pereții sufrageriei. Mereu îl făceam pe A cu picioarele în sus. Ca un V tăiat. Cred că, în matematică, simbolul înseamnă „oricare”. Nu, nu „oarecare”. Oricare. Orice. Totul. Când ai trei ani și scrii pe pereți, posibilitățile care ți se deschid înainte sunt infinite.

Mai târziu au fost lecții. Note de cursuri, referate, proiecte, lucrări. Poezii. Examene. Licență. Știri. Editoriale. Postări pe blog. Carte. Scenariu. Emailuri. SMS-uri.

Ce să scriu despre scris? E ca și cum mi-ar cere cineva să scriu despre respirație. Sau despre clipit. E ceva ce mi se întâmplă, pur și simplu. Chiar mai simplu decât vorbirea.

Când m-am apucat de scris cartea despre Mora și Xerxes, am descoperit ce înseamnă să fii posedat. Serios. Nu-ți mai aparții. Devii un mediu, un canal de comunicare între ceva și taste. Nu știi de unde îți vin toate cuvintele alea care umplu documentul gol. Dar vin. Se înșiruie, tăcute, cuminți și armonioase. Mă rog, sunt tăcute până când le recitești. Abia atunci încep să vorbească. Să-ți vorbească.

Uneori nu mai vin. Își iau o pauză. Atunci, nu e bine să le aștepți. Dacă te așezi ca o logodnică părăsită în gară și te uiți în zare, așteptându-le, își prelungesc întârzierea. Da, cuvintele sunt crude uneori. Prin absență. Și prin prezență, când cel care le rostește nu le știe greutatea. Dar asta e altă discuție. Să revenim. Când vrei cuvintele ca să le pui, cuminți, pe hârtie, nu vin. Dacă le ignori, se întorc și te iau prin surprindere. Când mergi pe stradă. Când te îmbraci. Când conduci. Când te dezbraci. Când râzi. Când mângâi. Când citești. Când dormi. Dar nu le aștepta. Pentru că ele simt. Și te păcălesc.

Continuarea aici.

On Tolerance. Without Any.

Tolerance. Why would you make a title out of being tolerant? When you claim to be tolerant with people who have a different religion/sexual orientation/color/political view than yourself, it doesn't make you bigger. It makes them smaller. It turns them into something that has (or doesn't have) to be tolerated. Endured. Suffered. Something like an annoying, buzzing fly that you choose not to crush with the newspaper.

The people to whom your generous, open-minded self is offering tolerance do not ask for your permission to exist. They simply do. The way they can. The way they know how to. It's not tolerance they need. But rather the respect that every human being deserves.

You call yourself tolerant? You should know that the top of the Olympus is a lonely place.

Despre toleranţă, fără

Toleranţă. De ce ţi-ai face un titlu de glorie din a fi tolerant? Când spui că eşti tolerant cu oamenii care au altă relige/orientare sexuală/culoare a pielii/convingere politică etc decât tine, nu înseamnă că tu creşti. Înseamnă că îi micşorezi pe ei. Că îi transformi în ceva ce trebuie (sau nu) tolerat. Îngăduit. Suportat. Ceva aşa, ca o muscă bâzâitoare pe care alegi să nu o striveşti cu ziarul.

Oamenii cărora tu, generosule cu vederi largi, le oferi toleranţă, nu îţi cer voie să existe. O fac, pur şi simplu. Aşa cum pot. Aşa cum ştiu. Aşa cum sunt. Nu de toleranţa ta au nevoie. Ci de respectul pe care îl merită orice fiinţă umană.

Zici că eşti tolerant? Să ştii că vârful Olimpului e un loc singuratic.

PROfesionalismul, dat afară cu bodyguarzii

"Gândeşte liber". Ăsta a fost sloganul Pro-ului nici nu mai ştiu de când. Înainte de Paşti, el a devenit "RĂZgândeşte liber", când noua conducere a trustului a jucat alba-neagra cu primele angajaţilor. Adică le-a dat câte 500 de lei, doar pentru ca, a doua zi, să-i ceară înapoi. După care le-a oferit, din preaplinul inimii, câte o felie de pască. Oamenii au răspuns că ar fi mai bine să le doneze unui adăpost.

Acum, noua conducere din Pache Protopopescu a dus bătălia la un nou nivel. Şi mai jos. 70 de oameni au fost daţi afară azi. Nu concediaţi. Chiar daţi afară. Pur şi simplu. La 12 au primit un mail în care erau invitaţi la o şedinţă. Ce s-a întâmplat de fapt? În 10 minute le-au fost desfiinţate conturile de pe computere, le-au fost confiscate cartelele SIM şi telefoanele de serviciu şi li s-a pus în vedere că au 30 de minute pentru a părăsi clădirea. Dacă nu apucă să-şi ia lucrurile personale, nu-i nimic: le vor fi trimise acasă. După care au fost scoşi din clădire cu bodyguarzii. Nu, nimeni nu a primit vreo hârtie. Demitere, preaviz, lichidare. Nimic.

Ba chiar, angajaţii din departamentele care nu erau vizate de urgie au fost avertizaţi de şefă să nu vină azi la serviciu. Ca să nu iasă deranj.

Deranj a ieşit oricum. Celebrul lituanian pus să reorganizeze trustul pare mai degrabă că se află într-o misiune de lichidare rapidă.

Cunosc oameni care, de când se ştiu, au lucrat acolo. Nu din comoditate. Din loialitate şi convingere. Profesionişti, nu amărâţi care ţineau cu dinţii de un loc călduţ. Pentru că nu era nimic călduţ în munca lor. Oamenii ăia nu meritau asta. De fapt, niciun om nu merită să fie dat afară aşa. Este imoral şi, mai ales, ilegal.

Profesionalismul se cultivă. Se recompensează. Nu se aruncă în stradă, la schimb cu lăturile.